sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Mama

Nu pot spune ca studiez animalele...in sensul ca nu sunt biolog, ornitolog sau Steve Irwin, desi mi-as dori. Dar citesc si scriu despre ele de ceva vreme. Inainte de asta le consideram inferioare oamenilor din toate punctele de vedere. Ratiunea cica ar fi cea care ne face superiori. Dar, irational, am remarcat ca animalele au o evolutie mai decenta si mai morala decat a multor oameni cu facultati, doctorate si pretentii de intelectuali nascuti si crescuti intr-un mediu elitist. Nu de foarte mult timp am cunoscut o familie "rasarita", dezbinata...e adevarat...dar scolita si unsa cu toate alifiile. Nu contest capacitatile intelectuale ale niciunuia dintre membrii sai. Nu judec pe nimeni...doar am constatat un lucru care m-a dezamagit: unde e multa carte e si multa prostie.
Mama, o vorbateata din fire, cu un timbru puternic si o voce clara, genul femeii de fier, care se descurca si in jungla si-a cocolosit atat de tare unul dintre pui incat l-a handicapat social. Abia in ultimul timp a inteles probabil ca e vremea sa-l lase sa zboare in lume si sa doarma singur in pat, pentru ca are totusi peste 20 de ani. Pe celalalt l-a impins cat a putut pe scara sociala...l-a meditat, l-a indemanat sa invete, sa faca bani...multi bani...si daca are posibilitatea sa se culce cu oricine (nu cred ca ar fi deranjat-o nici sexul) pentru a accede, pentru a acumula cat mai mult...oricum ar putea. Uneori o intelegeam...facea totul ca se le fie bine....asa cum intelegea ea binele. Alteori nu, pentru ca sunt nascuta si crescuta la tara si mama m-a invatat ca orice as face sa fac prin forte proprii, mi-a spus sa nu mint si sa nu insel...ca roata se intoarce si sa mentin in viata o directie, cat pot eu de dreapta.
Fiecare isi iubeste copiii intr-un fel nemaintalnit si sunt sigura ca toti parintii vor sa-si vada progeniturile cat mai sus si cat mai bine. Sentimentul matern este de neinlocuit si uneori greu de explicat. Chiar daca eu am venit dintr-un alt mediu, am respirat alt aer si am invatat sa invat singura, nu ma uit piezis la cei care au trait in puf sau au avut meditatori inca de pe vremea cand nu stiau sa pronunte "ratusca" dar incepusera sa invete sa spuna "damn it".
Ceea ce m-a dat peste cap a fost atitudinea acestei mame hiper ingrijorate de viitorul baietilor ei fata de o viitoare mama. Pentru ca viitoarea mama s-a nimerit a fi iubita fiului ei, femeia s-a simtit atat de jignita incat a claustrat (metaforic vorbind) pana si ideea de urmas al urmasului ei, pe motiv ca "nu a venit timpul".
Unii traiesc bine si dorm linistiti, pentru ca isi dau dreptate absoluta. Si femeia asta crede ca fiii ei o vor transforma in prima doamna a omenirii si ii aduna in jurul ei astupandu-le ochii si urechile si aratandu-le doar realitatea care le este necesara din punctul ei de vedere. Nu ma deranjeaza...sa faca ce-o vrea...insa e bine sa se abtina a judeca femeile care vor sa devina mame. S-ar putea ca ele sa nasca altfel de copii...unii care sa echilibreze putin balanta si, poate, sa salveze daca nu omenirea, macar ideea de omenie.
Clar animalele ne sunt superioare...cel putin unora dintre noi...Pe mine documentarul ala despre pinguinii imperiali m-a umplut de respect.

marți, 25 august 2009

Femei

... va conjur...veniti-va in fire si jucati-va rolul demn, pe scena vietii. Am cel putin doua cunostinte de sex feminin, care palesc pe zi ce trece sub influenta masculilor alaturi de care au ales sa-si petreaca o parte din timp. Celalalta parte din timp le-o dedica tot lor, umplandu-si capul cu scenarii care mai de care ...nici nu mai conteaza de care...e scandalos ca nu-si mai gasesc niciun timp pentru ele. Cand le-am cunoscut stateau bine infipte in viata, aveau coloana vertebrala dreapta si picioarele fixate sanatos in pamant...aveau, adica, o existenta independenta si o infatisare senina. Nu tampa...senina, impacata. Probabil ca se plictiseau si nu mi-am dat eu seama.
Dupa o vreme au decis sa intre in cate o relatie. Foarte indicat. Nici nu pledez pentru solitudine. Au disparut din peisaj si si-au trait fericirea inceputurilor lor...fiecare pe al ei. Corect...ca exista o vreme nebuna, cand nu e loc decat de doi. (oricum...prietenii raman la locul lor si asteapta sa iti treaca nervul indragostelii, daca au capul pe umeri, ca doar n-or sa inceapa sa faca crize de gelozie). Pana aici lucrurile sunt bune...insa ...dupa inca un timp au aparut tensiunile in cuplu, iar femeile au inceput sa se cocoseze sub povara nesigurantei, a instabilitatii si a propriilor ganduri. Cauzele - reale sau inventate, presupuse sau afisate cu nesimtire au inceput sa curga in nestire. Minciuni, crize, nervi, isterie, dementa, jigniri etc. Si ele -doamnele mele - au inceput sa paleasca, sa se afunde in depresii si sa croseteze scenarii, in asteptarea unor confirmari care ar fi trebuit sa vina din partea lor. Nu vin...Insa pe masura ce voi va agitati, ei devin mai puternici. Cu cat sunteti mai disperate si mai lipsite de scop fara ei, cu atat ei vor fi mai siguri de propria valoare. Pentru ca in asteptarea confirmarilor lor, voi le confirmati superioritatea, prin scenele voastre bolnave si prin isteriile nestavilite. CALMATI-VA! Fara pilule de ucis nervii, fara legumitul ala nesanatos din pat, cu jaluzelele trase si cu ochii fixati pe telefon, fara lacrimi si fara sange. Ridicati-va moralul, insa mai intai ridicati-va frumoasele trupuri din letargie, imbracati ceva care "va vine" si va pune in valoare, sunati-va cea mai buna prietena si mergeti la o terasa plina de tineri. Flirtati si vorbiti despre orice in afara de ei, masculii pe care singure ati ales sa-i urati si sa-i iubiti in acelasi timp. Plimbati-va in parc sau prin centrul orasului...uite asa...da'n boulea...fara tinta...numai sa fiti printre oameni. Si cand ajungeti inapoi in casa nu lasati niciun gand sa va tulbure, decat gandul la mancare si la somn. A doua zi planificati-va timpul minut de minut, ca si cand el...TheEl... n-ar exista in viata voastra.
Ei bine...in acest punct, domanele mele, aveti doua variante: ori renuntati definitiv, cu capul sus si cu un zambet sarmant brodat pe gurita (ca sa ramana tampitul cu o imagine regretabila), ori ...daca va mananca rau si nu puteti fara, stati...insa pregatiti-va psihicul sa calce nonsalant prin mocirla fara sa se murdareasca. Adica feriti, evitati, omiteti, treceti peste, zambiti mult si iubiti-va, pentru ca dobitocul de langa voi n-o s-o faca decat asa cum il duce pe el mintea, adica intr-un fel care nu va satisface.
Dar sub nicio forma nu va autodistrugeti...nu dramatizati si nu-l mai priviti ca si cand ar fi ultimul barbat din univers. Pentru ca realitatea este una cat se poate de simpla - el este cel care a reusit sa va tulbure pentru ca v-a tinut pe jar, nici macar printr-o strategie, ci printr-un fel de-a fi pe care, daca veti scapa de pacoste, peste cativa ani il veti cataloga drept nesimtire crasa sau indolenta. Insa acum va incita la culme. Asa ca ramaneti, insa nu uitati nicio clipa ca voi contati cel mai mult. Voi si cei care va iubesc neconditionat. Pentru ei, daca nu pentru voi sau pentru numele lui Dumnezeu...pentru orice cauza v-ar veni in minte, va rog: capul sus, pieptul inainte si curaj...Totul trece!

vineri, 14 august 2009

Workoolic

Am imbatranit 20 de ani in 20 de zile...Imi simt corpul greu, pleoapele atarnande si mintea inclestata. Mi s-au inecat corabiile toate si am ramas fara carma. Exagerez...Ma carmesc, dar fac asa un efort, incat mi se impleticesc creierii in cap. Am terminat de scris ce aveam de scris...in sfarsit. Si am vrut sa rasuflu usurata cand m-am trezit cu altceva de scris, de tradus, de cautat...de...imi vine sa imi iau campii. Intr-o vreme ma tot sunau ai mei, ca vazusera ei o stire (la ora 5, evident) cu una de daduse ortul de prea multa munca. E...atunci eram bine. Aveam numai 2 joburi si un curs...Acum e naspa rau...si parca mi-as dori sa fiu compatimita. Sigur...m-ar enerva sa se intample asta...insa macar sa ma sune dracului cineva sa ma intrebe ce mai fac....Ca in bancul ala cu piticul enervant care tot cerea atentie si il ruga mereu pe unu sa il intrebe ce mai face. Iar dupa ce, exasperat, omul l-a intrebat..."ia zi, mai piticule...ce mai faci", piticul i-a raspuns sictirit..."E...ce sa fac?!"
O sa treaca...trist este ca muncesc ca nebuna si trag de mine in toate directiile si nu vad de ce naiba ma omor atata. N-am bani sa-mi cumpar o casa...aproape ca nici nu mi-o mai doresc...Masina n-am si de ce sa-mi iau? Fac 10 min pana la munca si 10 min inapoi, iar restul zilei mi-l petrec cu nasul in carti si cu ochii in monitor. N-am copii...mi-am tocit creierii in scoli si am frecat menta in relatii fara capatai...Dar si daca m-as hotari sa iau vreo pauza ...ar fi tragic. Mi-as aminti mai ales ce am zis acum, ultima data...si m-ar cuprinde damblaua. Asa ca fug...alerg...De un lucru as vrea sa scap musai: de mutra asta nesatisfacuta din oglinda!

vineri, 10 iulie 2009

Dragostea dureaza 3 ani

Cand am vazut piesa mai aveam vreo 7-8 luni pana sa ating varsta "critica". Am plecat din sala contrariata. Eram putin dezamagita, usor amuzata si n-as fi putut spune ca mi-a placut pentru ca ma atinsese acolo unde ma durea cel mai tare. Ma identificasem prea mult. Si mi-a fost teama ca acel scenariu poate fi real. Adica...daca dureaza trei ani? Si daca dureaza trei ani numai pentru unul dintre parteneri, mai exact pentru el? parca mi-era si teama si ciuda...si empatizam cand cu personajul masculin, cand cu cel feminin.
Acum...vad ca lucrurile stau chiar asa: dragostea dureaza trei ani. Cu indulgenta. Si termenul de valabilitate nu expira numai pentru el ci si pentru tine...pentru amandoi! E aceeasi garantie: 3 ani. In primul an: pasiune si nerv, in al doilea el incepe sa descope lumea si tu faptul ca ti-ai ascuns lumea pe care a descoperit-o sau invers, iar in al treilea an iti strangi lucrurile si la revedere. Habar nu am ce fel de liant i-a tinut pe bunicii mei lipiti pana la moarte. Poate gura satului, putin mai mult bun simt si multa, foarta multa discretie. O idee mai solida despre casnicie, o constientizare a faptului ca a insela este egal cu ceva rau si un respect fata de norma sociala. Acum ne-am democratizat si ne-am eliberat in asemenea hal incat am ajuns sa ne mandrim cu ceea ce altadata le crapa obrazul celor care ne-au facut. E "cool" sa ai amant/amanta si daca nu stie toata lumea asta se numeste ca esti "pussy whiped" si ca ai o imagine sifonata in fata prietenilor.
Eu nu stiu sa spun cand era mai bine sau cum vine treaba asta cu dragostea pentru ca am fost de ambele parti ale baricadei si m-au durut ambele experiente. Mai tare cea in care am inselat, pentru ca am cazut si in fata mea si in fata lui. A doua oara lovitura a fost mai usor de suportat: a venit dintr-o singura directie, o asteptam si nu m-a atins decat in orgoliu. In rest mi-a fost mila si sila de cel care "m-a lucrat" si jena de lipsa lui de eleganta. Am renuntat treptat si pentru asta ma condam. Am rupt relatia de nenumarate ori si am peticit-o cu vorbe goale pe care chiar daca nu le credeam le ascultam...si asta era deja prea mult.
Trei ani fara noima in care am invatat asa de bine sa ma ascult si sa ma iubesc incat nu vad de ce as regreta ceva. Acum...il aud dar nu-l mai pot asculta si il privesc ca pe un strain. Mana lui intinsa spre mine nu ma mai indeamna la nimic si nu-i mai recunosc nici privirea. Si abia acum inteleg de ce cel pe care l-am mintit a refuzat orice contact cu mine. Pentru ca nu-i mai spuneam nimic. Imi amintesc ultima oara cand l-am intalnit...de ziua mea...anul trecut...eram emotionata pana la lacrimi si am reusit in 10 secunde sa-mi vars un pahar de suc in poala, sa imi rup colierul si sa scap tigara dintre degete...iar el ma privea de dincolo de sapte hotare cu un zambet indiferent in coltul gurii si tacand imi spunea cat de putin ma mai recunoaste. E drept ca nici eu nu-l mai recunosteam dar se simtea care pe cine domina. Caci pana la urma...dragostea asta e un razboi intre sexe care nu se sfarseste nici dupa ce dispare...Pluteste in aer ca o fantoma nelinistita.

miercuri, 17 iunie 2009

Punct

Vorbeam candva despre cat de dificil este sa iei o decizie...despre nehotarare si despre teama de a nu avea regete. Cu cat gandesti mai mult, cu atat actionezi mai greu. Cantaresti, masori si analizezi...nefacand altceva decat sa amani luarea unei decizii. Azi-noapte am avut o revelatie. Scriam despre scarile interioare si subiectul ma prinsese destul de bine...M-am ridicat apoi si m-a cuprins un soi de neliniste. Am facut gestul pe care il urasc de moarte dar pe care nu ma pot abtine sa nu-l fac: m-am convins ca drumul pe care sunt e stramb, sunand "un prieten". Sigur ca era stramb...asa a fost dintotdeuna si l-am ignorat mereu. Si atunci a venit firesc...Am inchis portile si m-am adunat in jurul meu, privindu-ma drept in fata. Am adormit senina ca dupa un razboi de secesiune si m-am trezit linistita ca dupa semnarea unui tratat de pace. Uite domnule ca se poate. Nu mai simt nevoia confirmarilor si nici nu ma mai incearca nebunia de a inghiti minciuni. Vorbeam de dimineata cu cineva care incerca sa ma convinga sa fac o analiza...sa vad unde am gresit. Analize am tot facut. Sunt satula de analize ca de trei pachete de tigari fumate in lant. Ma dor creierii in cap si mi s-au scrutcircuitat neuronii de la atatea analize. Stiu unde am gresit si recunosc: sunt vinovata. Analiza are si ea un scop, iar daca scopul ei a fost acela de a ma cunoaste mai bine il declar atins. Punct. Am facut mai mult decat trebuia si poate ca tocmai aici am gresit fundamental. Am ocupat tot spatiul conversatiei si al vietuirii in doi. Nu stiu sa traiesc altfel decat cu pasiune si nu stiu sa dau mai putin decat tot. In sfarsit...am aflat ca nu trebuie musai sa fiu si sa ofer cuiva...pot foarte frumos sa fac asta pentru mine. Sunt si imi ofer mie. Ca tot m-am declarat candva egoismul suprem. Iata-ma acum, usurata de o povara, la inceputul unui nou capitol din viata mea, privind inainte. Stiu ce am lasat in urma si faptul ca nu intorc privirea nu inseamna ca nu imi asum faptele. Imi cunosc toate defectele, imi recunosc toate scaparile si imi iert toate greselile. Teoretic analiza e completa si concluziile sunt trase, practic am cateva preocupari care imi vor capta intreaga atentie o vreme, asa ca...nu ma mai intrebati de ce nu postez pe blog...

luni, 1 iunie 2009

Tandretea locuieste vizavi

Stateau asa...un el si o ea...la balconul de vizavi. El band dintr-un pahar un lichid colorat, cel mai probabil suc, ea fumand. Vorbeau. Linistit...ea tinandu-si piciorul drept cu mana peste genunchi (asa cum obisnuiesc sa stau si eu uneori) , el indreptat discret catre ea. Era in camasa eleganta...probabil ca abia atunci ajunsese de la munca...ea purta haine obisnuite...de casa. Il asteptase probabil cu sucul pregatit, stiind ca-i place sa bea un pahar inainte de masa. Erau...normali...niciunul nu parea tulburat si discutau incetisor, aplecandu-se din cand in cand unul catre celalalt ca sa nu forteze cumva vreo ridicare de ton. Cred ca formeaza un cuplu...I-am mai zarit de cateva ori...dar abia astazi i-am privit indelung. Apoi a inceput furtuna...si s-au ridicat in graba luand fiecare cate ceva de pe masa...Nu s-au ciocnit si nici nu s-au privit, de parca ar fi stabilit dinainte care cu ce sa se ocupe...Intr-o graba tihnita, calma, manati de furtuna au intrat. Petrec deseori dupa-amiezile pe balconul mic din blocul de vizavi. Doar ei doi...uneori tac, alteori discuta, fara gesturi exagerate. Se mai ating din cand in cand...el o mangaie pe par, ea ii ia mana si i-o saruta sau invers. Obisnuiam sa privesc cu un soi de invidie astfel de imagini...astazi am asistat cu drag la scena lor. Tandretea e frumoasa...si locuieste vizavi. Deocamdata. Si nu stiu daca as recunoaste-o in cazul in care ar suna acum la usa mea...dar o vad de pe partea asta a drumului si ma bucur de felul ei de-a fi.

Si nu ma mai tem nici de furtuna. Cred ca am asistat prea des la furtuni mai grele si mai zgomotoase.

vineri, 22 mai 2009

Panza de paianjen

Nu stiu cum mi se intampla...n-as putea sa explic...Citesc o carte si imi place...dupa care in viata mea se petrec niste lucruri care ma contrariaza cel putin. Am terminat "Panza de paianjen" si recunosc...nu mai citisem Cella Serghi, desi am o varsta si niste pretentii in legatura cu mine. Noroc cu Jurnalul...In fine...nu asta e important (adica este...dar nu in contextul asta). M-am identificat cu personajul si m-am regasit aproape in tot. Lectura m-a influentat intotdeuna...mai mult sau mai putin: dupa "Lolita" m-am visat pedofila, dupa "Ce mult te-am iubit" am avut cosmaruri chinuitoare, dupa "Adam si Eva" m-am indragostit in urma unei priviri fulgeratoare si adanci, "Insuportabila usuratate a fiintei umane" m-a marcat pana la depresie. Dar "Panza de paianjen" a Cellei Serghi m-a nimerit asa de bine, incat m-a uimit. Imi lipsea marea...Si astazi primesc un telefon de la o pictorita...intamplator gazda mea...si vorbesc cu ea aproape o ora. Imi povesteste despre cat de mult s-au schimbat lucrurile si ce rai au devenit oamenii, ca e foarte dificil sa razbati astazi si sa traiesti ca artist si ca asa se intampla peste tot, jungla nu e numai in Romania...ea locuieste in Germania. Si am vorbit...incercand sa-i spun ca exista un echilibru in toate si ca orice rau perceput acum ca fiind rau poate fi sursa binelui de mai tarziu, ca exista o compensatie in orice...Eu cred in nebunia asta cu universul ca resursa nelimitata si sunt un om optimist, inainte de a veni americanii sa ma invete cum sta treaba cu gandirea pozitiva. Dar sa nu ma indepartez. Pictorita mea mi-a spus ca aici in Romania are cateva persoane dragi, pe care i-ar placea sa le vizitez, pentru ca simte ea ca mi s-ar potrivi mediul. Si mi-a indicat mai cu seama una...o profesoara de limbi romanice, care organizeaza in fiecare vara un fel de tabara a artistilor la ea acasa...in Vama Veche, unde are o vila. Sa merg acolo...s-ar bucura. Si ma gandeam ca daca pe Alex si pe Michi i-am cunoscut deja...poate ca il voi intalni si pe Petre Barbu...ca sa fiu asa...o Diana intoarsa.

miercuri, 20 mai 2009

Improvizatie

Nu am simplificat peisajul, desi mi-am propus. E greu si complicat si nu mai fac deloc eforturi sa ma asez impotriva valului. Merg pe el...cat m-o purta si pana unde. Chiar departe de-ar fi, gasesc eu ceva de facut si pe acolo pe unde ajung. Ca insipiratie am...si energie idem. Am irosit zadarnic timp si nervi cautand sa ies din cate ceva, in loc sa imi vad de ale mele si sa imi gasesc niste preocupari interesante, un caine de plimbat, un hamster de crescut...
Improvizez...imi place sa o fac si ma instruiesc in sensul asta. Am inceput un curs. Improvizatia este o arma alba cu care contraatac destinul...Suna grav... Voci potrivnice mi-ar putea reprosa ca fug sau ca ma ascund de mine, de altii sau de ceva anume. Ei bine...nu. E chiar invers: ma regasesc...intr-un fel de nebunie care ma cuprinde in fiecare miercuri seara. Am gasit un loc in care ma simt bine, ma simt eu si ma desprind de realitate, simtind mai mult decat oriunde viata cum palpita. E ciudat ...pentru ca acest loc mi se pare mai real decat oricare altul si cand ma intorc la ceea ce consider in mod normal a fi realitate...ma simt ca intr-un film in care fac figuratie.
De obicei imi place sa impart lucrurile frumoase cu oamenii alaturi de care ma simt bine, asa ca merg cu el...cel despre care povesteam undeva pe aici ca ma amuza si care si-a platit greseala de a fi fost pulist. Imi plac oamenii cu simtul umorului- le-as putea ierta multe. Imi plac discutiile scaparatoare - as petrece o viata experimentandu-le.
Imi place actrita pe care am cunoscut-o aici...cu nume de personaj dintr-un foarte drag mie serial cehoslovac. Arabela are un inel fermecat si transforma incaperea aia mica si goala intr-un univers al posibilitatilor. Libertate si puterea de a fi sincer... Pe prima o simt la a doua am ceva mai mult de lucrat...insa cred ca am pornit pe drumul cel bun.
Sunt cateva amanunte care inca ma mai intristeaza aici, in viata mea...dar sunt atatea lucruri frumoase pe care raul m-a invatat sa le experimentez incat nu pot spune ca regret ceva din tot ce-a fost.

joi, 7 mai 2009

DA si NU

Un pic de DA...un pic de NU...cam asta e toata viata mea...o balanta ca si mine...care se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, fericindu-ma sau nefericindu-ma alternativ. M-am obisnuit sa ma protejez prin negare si sa ma avant in afirmatii, pe care apoi viata mi le rastoarna. N-ar fi atat de rau daca undeva eu as ramane intreaga, nevatamata si impacata cu mine; daca m-as putea defini clar inafara experientelor trecatoare, mai cu seama a celor care se incadreaza la capitolul NU. Sa ma ridic sifonata dintr-o tranta cu destinul, sa ma scutur, sa ma netezesc si sa imi recapat forma imediat, cum fac mutantii aia prin filme. Sigur...intr-un final ma regenerez, insa dobandesc cicatrice si ma trezesc cu nervii iritati si cu o nebuna pofta de a rupe in bucati peretii sau de a lovi in stanga si in dreapta...cel mai des la intamplare si cel mai grav in oameni nevinovati. Acum stau si ma gandesc...adun, scad, socotesc si trag linii imaginare peste un tot pe care nu-l pot cuprinde. Stiu...se presupune ca e simplu...si ca noi suntem cei care complica. Raul e rau si binele e bine intr-o lume dreapta...insa in a mea parca toate sunt cocosate si deghizate in cai verzi pe pereti.
Ascult de cativa ani balivernele unui pierde vara si asist siderata la cate un circ ieftin, care se repeta periodic, in care ma bag si eu ca animala printr-un cerc in flacari si nu reusesc sa trec pe partea cealalta fara sa iau foc. Si ard ca o maciuca in maratonul care nu ma duce nicaieri, intr-o cursa al carei final nu-l vad si a carei miza nici macar nu o cunosc. Toata nebunia este clar o experienta cu NU in fata si cu mult amar la mijloc. Ma trezesc deseori golita ca un butoi cu doagele plesnite...Noaptea ma framant si ziua ma loveste cate o boala prefacuta. Adorm frustrata si visez ape tulburi in care ma scald scarbita...Somnul mi-e fragmentat si obositor. Instinctul de conservare imi aduce uneori in vis cate un mascul puternic care ma ridica din mocirla, ma usuca bine stangandu-ma la piept si ma curata de noroi. Dimineatile imi sunt ceva mai linistite si zilele vin uneori cu cate un episod surpiza (din seria celor pozitive). Alteori ma buseste cate o durere dupa ceafa, care imi zdruncina metabolismul si imi secera privirea.
Prefer sa zac la pat cu 40 de grade la bord decat sa ard de vie, cu zambetul pe buze. As prefera, desigur, cu totul altceva...dar se spune ca nu e frumos sa doresti raul altuia si nici sa recurgi la violenta.
Vorbesc, citesc si scriu...si ma gandesc din ce in ce mai mult si mai bine la mine. Imi numar in gand partile frumoase, prietenii si faptele bune...Nu e rau deloc. Desprinsa din situatiile tensionate in care m-am tot prins de bunavoie si aproape nesilita de nimeni, formez un om intreg. N-am dat numai cu imprumut, am oferit si gratis...si, intamplator sau voit, am ajutati si alti oameni intregi, nu numai lichelele. Am, ce-i drept, starea aia de spart peretii si de aruncat cu bolovani peste tot, dar n-o fac, pentru ca vina nu e acolo unde as putea sa lovesc, ci exact acolo unde lovitura nu reprezinta solutia. Asa ca dau cu multa indiferenta si cu si mai multa rabdare in mine si caut fericirea dincolo de iluzii.
Probabil ca n-am fost eu aceea care a mancat minciuni pe paine si a servit infidelitati la tava si nici cea care s-a revoltat adeseori in fata unei sprancene ridicate in sictir de un imbecil. A fost numai un alter ego insetat de autodistrugere si dornic de rautate. Si poate a ars de tembel sau poate ca nu...sa mor si nu ma mai intereseaza de acum.
Aveam in facultate o buna prietena care stia sa se joace cu cuvintele atat de bine incat ma lasa cu gura cascata de fiecare data. Am reintalnit-o de curand si mi-a dat sa citesc un text...nu si-a pierdut deprinderea...ba este chiar mai abila. Si de fiecare data cand o vad imi creste un zambet mare pe toata fata si mi se deschide sufletul ca portile unui garaj...Reuseste ea nu stiu cum sa ma readuca intr-un fel in fata acelui om pe care il recunosc ca fiind eu. Cu astfel de oameni vreau sa stau la masa si sa inghit linistita fara sa ma intreb daca nu cumva, pe ascuns, mi-au turnat cianura in ciorba. Oamenii care ma linistesc si-mi bucura sufletul cu prezenta lor. Cei care ma mai resusciteaza cu cate un dus rece ca gheata ca sa ma trezeasca la realitate (de tine zic Sancho) si cei care, in general, sunt acolo cand am cea mai mare nevoie de ei, uneori fara sa-i chem, de fiecare data fara sa ceara nimic in schimb sunt cei cu care as vrea sa imi impart timpul. Pentru ca ei reusesc sa scoata la suprafata omul care sunt. Nu cretinii care ma calca pe cap la fiecare pas in dorinta de a-si demonstra lor cat de buni sunt si cat de sus pot ajunge. Nu dobitocii care vin sa ceara si pleaca atunci cand simt ca si-au satisfacut nevoia, iar resursele s-au imputinat, pentru a se reintorce atunci cand ma regenerez, ca sa ia din nou.
Pai da...eu dau...nu ma forteaza nimeni...si nici rau nu-mi pare...dar am dreptul sa nu-i mai vreau pe langa mine, pot sa-i ocolesc...Rau imi pare ca n-am facut-o foarte des si nu mi-am format deprinderea asta.

luni, 4 mai 2009

Delta


"Dati-mi un trup/Voi muntilor/Marilor/Dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/In plin!"

Daca ar fi sa apelez la cuvinte...cam asa s-ar traduce starea mea de acum. Pentru ca nu ma mai incap...am adunat o mie de emotii, o mie de trairi (si aproape niciun gand) in doar trei zile. Am fost in Delta...ceva de vis. O izolare atat de plina si o natura atat de generoasa. Am pescuit...am vaslit...am mancat peste si am dormit...Desi nu a fost soare...nu-mi amintesc sa fi perceput innorarea ca pe ceva de nesuportat, asa cum o percep de obicei. Am avut noroc de companie placuta si parte de liniste. Nu m-am intrebat ce zi este si nici cat e ceasul...nu mi-a pasat de nimic. Cand am parasit pensiunea n-am simtit niciun gol...ma incarcasem atat de mult incat regretele sau nostalgia nu au avut loc in mintea mea. Cam asa ar trebui sa fie totul...orice experienta: sa iesi din ea senin si impacat, plin de ganduri bune si de sentimente placute. Nici macar ploaia din ultima zi n-a reusit sa ma intristeze. Stateam ca niste popandai in asteptarea cataramanului...uzi pana la piele si murati bine de valul care ne botezase zdravan in barca ce ne adusese de la pensiune. Chiar daca la un moment dat l-am auzit pe unul dintre noi protestand: "In viata mea n-am fost asa oropsit"... n-am putut decat sa ma amuz. E drept ca numai la cap nu se udase, pentru ca avea o gluga impermeabila...in rest era ciuciulete...dar n-am putut sa empatizez cu "nefericirea" lui.

Si cand am revenit...lumea nu mi s-a mai parut asa de mica ...si nici problemele atat de mari. Am privit de la balcon copacii infrunziti si luna si am fumat relaxata o tigara. Astazi e marti si inca mai traiesc sub impresia celor 2 zile din Delta. Revad barcile aliniate in fata pensiunii... imi amintesc serile calme si diminetile reci si placute de sub foisor. Si parca am fost in alta lume...

miercuri, 29 aprilie 2009

Cargo - despre prietenie


Si numai daca ai banui ce inseamna prietenia ai fi bogat...
L-ati vazut pe Kempes in concert, dupa accident? (...)

Kempes...a venit in Cargo in 1989 si s-a retras dupa 13 ani (ca o fatalitate), in urma unui grav accident de motocicleta. Retragerea lui a fost comentata si condamnata, regretata si barfita...Niciun tampit nu crede ca Ovidiu Ioncu a plecat in Australia ca sa faca bani din zidarie, pentru ca se castiga mai mult decat din muzica...si cu totii stiu ca nu se prea putea altfel. Adrian Barar declara la un moment dat..."In ultima perioada...as fi colaborat cu el sub orice forma..." Concertele de adio sustinute de Kempes demonstreaza din plin ca Barar si-ar fi vandut si sufletul pentru a-si regasi solistul. Vocea lui Ioncu avea ceva supranatural...are inca...omul deschide gura si chiar daca nu se intelege clar cuvantul, ceea ce ii iese se cheama cantat. Onomatopeele alea din ultima vreme: "mmm", "hhhhnnnn" ...dublate de privirea tampa si de prezenta lui scenica siderata...se pot numi pe scurt "voce"...si nu orice fel de voce, ci una de exceptie. Dar nu despre vocea lui Kempes vreau sa vorbesc...pentru ca, in mod incontestabil, este una legendara...ci despre prietenie...Asa am inceput...

Va recomand calduros sa urmariti tot ce ofera youtube-ul in materie de Kempes dupa accident. Avem un solist stangaci, cu ochii mari si goi...cu privirea pierduta si cu miscari aproape automate, aflat mai mereu in fata unui stativ, pe care sunt notate versurile melodiilor sale. Atunci cand nu are textul sub ochi...scoate niste sunete dezarticulate, sta in fata publicului cu microfonul atarnat pe langa corp si cu un zambet inocent rasarit pe fata... si publicul este in delir...ca si cand...undeva acolo...este prezenta vocea lui puternica, pe care nu trebuie sa o faca auzita...prezenta lui constituie singura o garantie. Si efectul nu e numai in legatura cu publicul, ci si cu propria trupa. pentru ca ... atunci cand tace Ioncu, tac deodata si Barar, Pilan, Pup sau Achim...si il privesc cu totii ca pe Isus rastignit, suferind ca s-a ajuns aici...ca Ioncu nu mai poate face minuni, dar cu licarul ala dat de amintirea a ceea ce a fost si de speranta ca poate va mai fi...Barar tinandu-se de microfon...cu privirea plecata inspre pamant...imi lasa impresia ca plange in el mari de lacrimi...dar zambeste melancolic si isi urmareste omul, ca un animal preocupat de puii lui neajutorati, completandu-l subtil..."Multumim Bucuresti!" (Kempes 2001, Aproape de voi) . Nu-mi spuneti ca Ioncu a plecat in Australia sa faca bani din zidarie, pentru ca rasul ala sincer la vederea unei multimi cu mainile pe sus care ii canta "Aproape de voi" vers cu vers, in intregime...imi spune ca Ioncu s-a retras cu durere, fortat de o soarta absurda.

Am tot respectul pentru Igrisan - are o voce frumoasa, care iti ajunge direct in suflet...insa in concertele live, il acopera din cand in cand Pilan cu tobele lui...Daca mai avea nitica forta ar fi fost fix potrivit cu genul rock-cargo...dar daca mai avea nitica forta se numea Kempes. Ascultati "Doi pasi"... cantat de Ioncu la Unifest...are bucati pe care le mormaie...dar le mormaie grandios, cu vocea aia a lui de te baga in boala...si are mici scapari...fragmente pe care le uita...unde intervine Barar... Si are momente cand tace lung...cand Igrisan ii ia locul...si apoi se intoarce...iar mie una mi se ridica tot parul pe mine, inca de la primul sunet pe care il scoate. Vocea lui te loveste ca un tunet...

Faptul ca trupa sta cu ochii pe Kempes ca pe diamantul Reginei Victoria nu se datoreaza, zic eu, unei frici ca si-ar putea destrama reputatia si nici nu il sustin ca sa profite de ceea ce a fost odata solistul...ci o fac la modul cel mai sincer...din respect si solidaritate. Pentru ca atunci cand Kempes sta ca un stalp leganat de vant in fata publicului...toti ceilalti ii imprumuta atitudinea...cand Kempes sare ca o minge de ping-pong...Achim sare si el...si toti ceilalti se agita in acelasi timp... cand uita versurile...Barar e acolo... cand face pauze lungi...instrumentistii acopera si iprovizeaza...si tot ce vad eu pe scena este un INTREG. O trupa unita.

Igrisan este si el o voce de exceptie...si nu-i contest calitatile...Nu stiu cat de mult il invidiaza pe Kempes...sau daca o face...insa in concertele lor...il completeaza frumos si in ochi i se citeste consideratia. Impresia pe care mi-o da Igrisan este de iubita aflata in viata unui barbat imediat dupa ce marea dragoste a acestuia a murit...isi urmeaza destinul rabdator si asteapta linistit un loc care sa-i apartina in exclusivitate. Chiar daca unoeri se mai intreaba..."Ma...ce caut aici?"
Oricum pentru Igrisan am o slabiciune...seamna cu un barbat care mi-a fost foarte drag candva...si...vazandu-l alaturi de Ioncu in concerte...adaug la aceasta slabiciune mult respect!

marți, 28 aprilie 2009

Toane

Ma doare ... aproape surd ... capul sau asa ceva ... Ma dor ochii si imi ard obrajii. Tusesc! Sunt obosita, desi nu fac nimic de cateva zile bune. Si asa bolnava sau afectata de o falsa boala cum sunt...am un chef nebun sa ma cert cu toata lumea. Astfel ca pe mama n-o sun; vorbim atat de rar si ne vedem atat de putin incat ar fi culmea! Dar ma trezesc vorbind pe un ton nepotrivit cu toti cei din jur. N-am chef de plimbare si ma enerveaza lipsa de atentie cu care trec pe langa copacii inverziti.
Am citit undeva urmatorul sfat: "... daca va banuiti de o durere surda imediat sub sanul stang, daca tanjiti, daca oftati, daca va ineaca plansul pana sa va inece tusea…sunati-va prietena cea mai buna, mama, sora! Scrieti, vorbiti, spargeti farfurii (eventual in capul dobitocului iubit!), faceti scandal, provocati discutii, pansati-va pe suflet! Si o sa constatati ca odata dilema sufleteasca rezolvata…boala fizica pe care o presimteati, se vindeca de la sine !"
Ma doare. Recunosc. Usor diferit de ce se spune in textul de mai sus...ma doare nu stiu ce anume si nici de ce si nu vreau sa-mi distrug farfuriile. Ma doare nestarea si ma doare nelocul...nesimtirea si nelinistea, neadevarul si neatentia... cam astea toate ma dor! Sunt un bolnav inchipuit si cer prea mult si nu iert pe deplin si nu ma hotarasc deloc.
...inca nu sparg nimic, dar scriu, vorbesc, sun, fac scandal, provoc discutii si nu trece deloc.
In rest sunt numai bine...nu zac, ba dimpotriva, citesc, ascult, scriu, muncesc, mananc, glumesc, rad, ma pregatesc de calatorie si dorm destul de bine si fara cosmaruri. Cu exceptia tusei...totul este bine ascuns in interior...sau poate ca nu e nimic de ascuns, sunt numai fite, figuri...toane de egoista ce sunt!
As manca mere verzi si as pluti pe o barca in delir. Probabil ca asta voi si face!

luni, 27 aprilie 2009

Egoismul&Serenisima mea persoana

Da...eu sunt: egoismul suprem! Treceam pe aici si m-am gandit sa ma opresc si sa va intreb pe voi, astia de ma cunosteti, cand dracu m-am amestecat eu in treburile voastre? Cand v-am pretins sa ma ascultati sau sa-mi dedicati vietile? De cate ori m-am revoltat ca faceti altceva decat sa mi va inchinati? Si atunci...de ce imi cereti sa va ascult, sa va dedic timp sau sa va administrez plecaciuni? Nu domnilor...Nu! Aici e fiecare cu steaua lui si, chiar daca va erijati in altruistii voluntari, vi se scurge egoismul printre degetele stranse bine in pumni ca maioneza din shaorma. Dar va place sa va numiti altfel decat egoisti...si oricum asta e alta discutie.
Revenind...faptul ca v-am ascultat, ca v-am dedicat timp si ca uneori v-am ridicat si prin slavi este pentru ca asa am vrut eu sau asa am simtit (alegeti voi, in functie de sensibilitatea fiecaruia). Din proprie vointa, liber arbitru, decizie personala, optiune....adica reversul fortarii. Si oricat de dragi mi-ati fi si oricat de aproape...oricat de mult as simti nevoia de voi...n-am sa va chem mai mult decat o data si n-am sa va fortez sa veniti in cazul in care prima mea chemare se soldeaza cu esec. Cand va luati jucariile si plecati nu va tin calea...si nici cand va intoarceti nu va trantesc usa in nas...Fac toate astea de capul meu, pentru ca eu, egoismul suprem, sunt cum vreau eu (pentru cuvantul folosit aici initial mi-am luat critica..cica strica poezia sau imi pericliteaza feminitatea...deci l-am schimbat...cititorul meu e stapanul meu...voila...): rational, irational...moral sau imoral...voi tot ma veti huli, deci sens sa ma agit sa fiu in vreun fel nu are!
Nu va iau bunurile si nici nu va fur sufletul...nu va monitorizez sentimentele si nu va indemn neuronii sa se prostitueze...No...deloc. Vi se pare. Si ceea ce credeti ca va fur este ceea ce mi se ofera natural si aproape pe nesimtite. Este....legea atractiei...sau firea lucrurilor, daca vreti sa o numim asa. O forta care isi vede indiferenta de treaba si careia puteti voi sa va opuneti cat poftiti...nu se opreste. Relaxati-va...nu faceti decat sa obositi si sa va formati niste frustrari. Daca...cumva...intamplator...ceva ce va apartine se afla la mine (sau la altcineva)...ori vi se pare, ori aveti o problema de posesiune (ca daca e prin alta parte, sa stiti ca nu va prea mai apartine), ori ati dat voi de bunavoie si nu va mai amintiti...ori ganditi prea pasional...Oricum...cauza nu sunt eu, nici voi si nici ceva-ul de care vorbim aici, ci atractia.
Asadar...eu, egoismul suprem, am in primul rand si in principal, vina de-a exista. Iar voi...asa-numitele victime...aveti libertatea de a ma ocoli.
Sa ma claustrez sau ce doriti anume? Sa imi tai venele? Sau sa-mi pun o banderola cu mesajul: "Pastrati distanta pentru a evita socul"?
Nu va prindeti asa instinctiv? Ca daca va varsati in fata mea tot sufletul ...el se imprastie peste tot, ca perlele dintr-un sirag rupt, si e foarte posibil sa calc chiar si fara sa vreau pe o bucata din el? Si nu va trece prin cap ca dezvaluirea asta responsabilizeaza, ca am de purtat cu mine sentimente, trairi, emotii si dorinte, altele decat ale mele (ca am si eu, desi vi se pare ca nu) si ca voi nu aveti dreptul sa faceti asta? Hai sa zicem ca din dorinta de a impartasi niste treburi va da sufletul pe dinafara...insa de ce aveti pretentia sa vi-l tin eu in puf? Nu este al meu...intelegeti voi? Mentenanta sufletului vostru este responsabilitatea voastra...eu pot cel mult sa rezonez si cel putin sa fiu prezenta atunci cand va cuprinde valul destainuirilor.

duminică, 26 aprilie 2009

Cutremurul

"S-a leganat putin"...spune un amic. Nu...s-a clatinat rau de tot sau eram eu intr-o locatie sensibila, pentru ca l-am simtit din unghiile de la picioare si pana in crestetul capului, cu o mica, dar puternica oprire in piept. Interesant este ca numai cu o seara inainte spusesem cuiva ca sunt doua fenomene care reusesc sa ma infioare "furtuna si cutremurul" si ca prefer ca in clipele declansarii sa nu fiu singura. Si bine ca n-am fost!
Dupa ce a trecut am ramas vreo 30 de secunde cu gura cascata ca la balci si am repetat de cel putin trei ori, obsesiv, daca nu chiar enervant, cu o voce din ce in ce mai tulburata: "A fost cutremur!" Nu dureaza mult, de regula, insa imi lasa un sentiment de asteptare apasatoare si reuseste sa ma inghete pret de cateva minute dupa, intr-o pozitie tampa de gura casca - trairi pe care le incerc apoi cateva zile la rand, amintindu-mi clipa.
La furtuna nu mi se intampla chiar asa...o tolerez mai bine...probabil pentru ca are o anumita muzicalitate.

marți, 14 aprilie 2009

Cosmarul

Azi-noapte am avut cel mai negru cosmar din cariera mea de visatoare...Visez de cand ma stiu si visez al naibii de mult, de colorat si de agitat, visez in planuri paralele sau suprapuse...si uneori reiau visul chiar si dupa ce iau o pauza de luciditate...E o nebunie! Prin facultate am fost tentata sa merg la psiholog nu pentru ca aveam cosmaruri sau pentru ca visam ceva ce nu exista, ci pentru ca ma trezeam obosita dupa o cursa atletica care dura toata noaptea, incepea de la ANEFS si se sfarsea in Grozavesti, pe pod. Si asta a tinut vreo 3-4 nopti, in fiecare noapte, fara exceptie, cursa se derula pe acelasi traseu, eram urmarita de aceleasi persoane si incercam sa depasesc pe cineva - in niciuna dintre nopti n-am reusit sa vad pe cine. Bun...N-am fost la psiholog pentru ca visele s-au derulat pe la sfarsitul sesiunii si au incetat imediat dupa terminarea ei.
Am avut cosmaruri urate, cu omucideri, inmormantari si oameni dragi desfigurati...am avut cosmaruri infricosatoare...cu labirinturi, drumuri infundate si gropi fara sfarsit...Insa am visat si ca zbor, ca urc munti, ca strabat poieni inflorite calare pe un cal alb, ca descopar cascade si curcubee...
Azi noapte am avut genul ala de vis...in care nu se arata foarte mult, dar se sugereaza enorm. Actiunea in sine a fost relativ simpla: un personaj binecunoscut in viata reala se distra copios torturandu-ma. Metodele erau destul de rudimentare: ma impingea intr-o vale adanca, ma lega de un copac si ma lasa prada animalelor salbatice, ma asezona cu bucati de carne si elibera un leu care ma alerga pana iesea sufletul din mine...Cumva reuseam sa scap, intotdeuna nevatamata si, constienta de pornirile lui malefice, ma intorceam la tortura. El se amuza din ce in ce mai mult si gasea mereu alta metoda de a-mi ridica adrenalina. Aveam in jur oameni si toti incercau sa ma opreasca din ceva in care, inconstienta, ma avantam si care sfarsea intotdeuna prost. Trairile pe care le-am avut sunt de nedescris...incercarile de a ma elibera ma oboseau dureros de mult, respiram greu, as fi plans in hohote, insa trebuia sa scap si asta imi ocupa cam tot creierul. Personajul, maleficul, era prezent mereu ca un aer bolnav si se materializa doar atat cat sa ma supuna repetatelor chinuri si cat sa ii observ ranjetul satisfacut in coltul gurii. Dupa care disparea in chiar clipa cand as fi avut cea mai mare nevoie de ajutor si reaparea pentru a-mi da de lucru.
Si intr-un final (aproximativ ora 2 dimineata), dupa ce reusisem sa ma dezleg din sforile cu care eram prinsa cu capul in jos de un butuc si alergam disperata catre un copac, urmarita fiind de un taur turbat (un fel de desen animat)...in timp ce ma cataram ca nebuna...m-am trezit urland un "NU" sugrumat. Si cosmarul s-a prelins in realitate...am simtit pustiul...greu, apasator...si m-as fi prins de ceva, insa n-am gasit nimic la indemana. Mi-am cuprins picioarele si am plans plansul pe care mi l-am reprimat in vis. M-am ridicat apoi si am dat o tura de camera, am baut o gura de suc acidulat...m-am asezat inapoi in pat si am adormit, visand ca urc dealuri inzapezite si o armata de barbati gata sa ma ajute in incercarea mea de a invata lucruri noi (nu, ma...nu a fost cu sex!).
Ce imi place si ce urasc cel mai mult la cosmaruri este trezirea. Sigur ca n-as vrea sa dureze toata noaptea si multumesc cerului cand ma trezesc...insa trezirea este atat se seaca...N-a fost mereu asa...am avut numeroase nopti de cosmar (poate totusi ar trebui sa merg la un psiholog) si am avut parte si de treziri imblanzite. Chiar daca ele imi minau sufletul, exista mai mereu o mana calda care imi mangaia incet parul...desi posesorul era afundat, poate, in propriile lui vise. Dar asta a fost odata.
Nu cred ca am nostalgii...nici regrete nu am...dar sigur am cateva asteptari care ma tin inca la poalele unor dealuri inzapezite.

Lista de mailing

Am incercat si eu...chiar astazi. M-am trezit devreme si mi-am baut cafeaua relaxata. Am facut un dus fierbinte si o chestie feminina greu de descris, pentru care am folosit zat de cafea si ulei de masline...un fel de masca...Neimportant...Important este ca m-am simtit bine. Desi se anunta o zi mohorata, cu ploaie, vant...nori...si frig, de parca ar veni iarna si nu am fi in plina primavara...mi-am zis: la naiba...nu sunt meteosensibila, decat daca vremea ma inveseleste, adica numai cand e frumos afara. In rest nu ma afecteaza! Asadar eram bine! Am ajuns in strada, am respirat profund...si m-am indreptat catre locul de munca. N-am mai tresarit la termene limita, n-am mai strans din dinti la clipele in care inspiratia m-a parasit si m-am lasat domol in scaun. Mi-am luat o pauza de gandire si am decis sa ma amuz deschizand cateva din cele 32 de mailuri funny pe care un domn bine intentionat le trimite aproape zilnic unui numar de X persoane aflate intr-o lista...comuna. Cateva bancuri, niste poze haioase, cateva filmulete...si o portie buna de ras. Numa ca mi-a alunecat degetul pe mouse si am nimerit in lista de mailing...si brusc mi-a pierit pofta.
Nu stiu altii cum sunt...insa eu acord o atentie deosebita amanuntelor si obisnuiesc sa respect pe cei cu care, intr-un fel sau altul, am interactionat de-a lungul acestei banale existente. In general, ma atasez de oameni, pana cand ma calca pe nervul simpatic. Si nici atunci nu le aranjez mecla cu foarfeca de vie si nici nu le asortez obrazul cu vreun scuipat (metaforic vorbind...ca eu sunt o delicata), ci le mai acord vreo 2-3 sanse (recunosc...gresela mea!) ca sa demonstreze ca au bun simt si inteleg ca lipsa de respect trebuie compensata printr-o scuza buna, cel putin.
Ei bine...Nu veti intelege mare lucru din ce scriu aici, pentru ca nu aveti datele problemei. Scriu asa...de defulare si in ideea ca poate domnu in cauza aterizeaza intamplator si pe blogul asta si e curios sa citeasca ce ii dedic aici, desi stiu ca prefera mailurile cu poze, bancurile scurte si filmuletele amuzante...Ma rog...poate! Si recunosc...sunt rautacioasa! El este un tip spiritual si m-a binedispus de foarte multe ori, insa neglijenta cu care m-a tratat...egoismul cu care mi-a raspuns si stupidul situatiei ma determina sa cred ca respectul a fost unilateral dezvoltat.
Dar...m-am surprins agitandu-ma mai putin decat de obicei...si asta ma bucura pe de o parte: am devenit imuna la pulisti (aia care isi baga pula in treburile care pentru mine conteaza) si ma ingrijoreaza pe de alta...stand printre ei s-ar putea sa fi ajuns la fel, iar imunitatea e, in acest caz, o boala!
...si dupa toate astea...am realizat ca ... ma simt in continuare bine. Si ma bucur chiar si de lucrurile care nu conteaza neaparat pentru mine: ma bucur pentru felul romantic in care una dintre prietenele mele s-a impacat cu fostul, ma bucur ca vine ziua lu' Pisi...ma bucur ca ai mei si-au luat un junghi de masina (pe care eu o conduc in week-end-uri), ma bucur pentru cei doi cuplati din serviciu care vor vizita Parisul de Paste...Si ma mai impiedic si de pulisti...ca ...deh!

miercuri, 1 aprilie 2009

Insula



Onorata instanta

Recunosc... sunt vinovata! Cred prea mult in oameni, nu in toti, numai in unii... si foarte des in aia nepotriviti. Si mai vinovata ma simt pentru ca imi torturez libertatea - nu mereu, din cand in cand...Dar...cum sa va explic?! Sa nu credeti ca sunt un monstru...o eliberez inainte de a se stinge. Exista, desigur, si o cauza a pornirilor mele sadice: pleaca de nebuna si ajunge in locuri dubioase, cunoaste personaje meschine si se intoarce dezamajita. E drept ca as putea sa o insotesc, insa eu sunt mai mereu pe urma gandurilor mele si atunci o scap din ochi si fuge. Nu...nu incerc sa ma disculp. Stiu ca ar fi trebuit sa fiu peste tot si-n toate...cunosc teoria. Insa ele se dusmanesc ca doi barbati care iubesc aceesi femeie. Am incercat mai multe metode: le-am imbatat, de exemplu. Gandurile mele bete nu pareau sa fie deloc nefericite, insa libertatea...era de nerecunoscut: nu te puteai intelege cu ea deloc. E pretentioasa, domnule judecator, si singura metoda de a o face fericita este sa o scap de ganduri si sa o las sa alerge. Dar v-am spus...se intoarce ca vai de capul ei si tot pe mine ma chinuie. Ma tine nopti intregi de vorba. Asa ca am inchis-o si o torturez pana pricepe ca fara ganduri nu mai face niciun pas. Fac de ceva vreme terapie de grup cu ele...sau asa ceva... Dar astazi am obosit...ma simt fara vlaga si am venit sa ma predau! Si pentru ca tot sunt aici...imi recunosc si celelalte vini.

Asa ca...va rog sa ma lasati inca putin. Traiesc un moment de sinceritate...ceea ce nu mi se intampla foarte des, in astfel de imprejurari. Sunt vinovata ca accept situatii stranii, cuvinte nepotrivite si conditionari absurde. Chiar ieri sau alaltaieri am avut ocazia sa incui usa la care se napustise o fiara diabolica, de fapt un animalut mic si simpatic, insa stiam sigur ca e o fiara. Am mai intalnit-o de cateva ori. Stiam ca o sa-mi distruga peluza, ca o sa-mi murdeasca peretii si o sa-mi deranjeze echilibrul...insa am lasat-o sa se avante...pentru ca avea ochi blanzi. Acum m-am pricopsit cu ea pe cap...ochii nu-i mai sunt atat de blanzi si o vad cum se pregateste sa muste. Adica...n-as fi putut foarte bine sa o las in fata usii? Si ce daca turba? Eu eram de partea cealalta...de unde nu se aude, nu se vede si nu se simte nimic. Nici macar nu se presimte...si in niciun caz nu se intuieste. Si...asta n-ar fi prea grav, pentru ca de curand am gasit un unguent miraculos, care ma vindeca de muscaturi fara urme. Insa ma pazeste de dimineata pana seara si nu ma lasa nici macar sa-mi ud florile, ceea ce ma calca pe nervi nepermis de mult.

Asa ca...vedeti dumneavostra, domnule judecator...simt nevoia sa ii dau niste vitriol...si recunosc ca i-am articulat si cateva bate in moalele capului...insa n-are nici pe dracu...ceea ce nu ma dezvinovateste, e adevarat!

Sunt un munte de vini si astazi m-am decis sa ma predau, inainte de a-mi ucide libertatea, de a otravi animalul mamei lui si de a-mi intoxica gandurile cu alcool. Va rog: inchideti-ma! Luati-ma de aici si exilati-ma pe o insula pustie, plina de animale mici sau mari, dar adevarate si inofensive, pentru ca, totusi, n-as vrea sa mor atat de curand. Domnule judecator...nu fiti crud...pedeapsa capitala nu se asorteaza cu spiritul meu colorat. Asa ca ingaduiti-mi o pauza in mijlocul naturii...Sa fie multa apa, niste palmieri...Da, bine...daca tineti dumneavostra neaparat...eu nu ma supar...accept: hai si cativa eunuci si un maldar de carti necitite!

Da...sigur! O sa vizitez si un psiholog, dar dupa ce ma intorc...pentru ca acum mi-am uitat sufletul in frigider si dupa cum v-am spus...gandurile-mi sunt inca foarte bete si n-as vrea sa le trezesc, ca's fericite. Iar eu cu mana goala asa nu merg nicaieri. Macar atat am retinut de la mama.

duminică, 29 martie 2009

Kouros - cu dedicatie!

...Si realitatea a venit cu un parfum cu urme de petrol Yves Saint Laurent; cateva zeci de luni, una pe care poti chiar zbura; vin alb demidulce - cam mult; muzica in surdina si cu cafeaua de dimineata...
O singura parte proasta: a batut Serbia! Parca...

sâmbătă, 28 martie 2009

Nehotararea

"Si la care spuneti sa merg? La cel cu Windows sau la cel cu Apple?"
"La care doriti."
"Pai care ziceti ca e mai bun?"
"Depinde. Cel cu Apple se misca mai repede."
"Auziti...asta cu windows are word?"
"Are"
"Aha...e bun. Da merge greu. Ma mut la cel cu Apple, ca e mai rapid"
"V-am spus..."
"Da asta cu Apple nu-mi place...Nu ma descurc in el."
"Mutati-va la loc"
"Auziti...si daca vreau sa caut o lege pot de aici?"
"Da."
"si pot sa o si printez de aici?"
"Da."
"Da daca vreau sa printez color pot?"
"Da"
"Auziti....da pot sa scriu un CD daca e?"
"Da"
"A...da pe stick pot sa salvez informatia?"
"Da."
(.......)
"Si ziceti ca ala cu Apple e mai bun? Sa ma mut la ala?"
"Mutati-va unde vreti...numai MUTATI-VA! Auziti...da nu vreti si o cafeluta ceva? a?"
"Nu beau!"
Intr-un top al "celor mai naucitori" el ocupa locul 2, cel putin. Genul ala de pune intrebari pentru orice eventualitate...si daca vine si maine le mai pune o data pentru siguranta, ca nu cumva sa se fi schimbat ceva intre timp. Normal ca el o face serios, n-o face sa te infrunte sau sa te enerveze cu ceva...n-o face ostentativ sau demonstrativ, o face pentru ca asa e el. Dar tu te enervezi de iti vine sa-i imprimi brusc macar trei litere de pe tastatura pe frunte si daca te mai nimereste si in perioada delicata din luna sau in mijlocul unui vartej sentimental aproape ca renunti la deontologia profesionala si ii articulezi un ton de sa-i stea inima in loc.
Insa...I...N...S...A: el are de printat legea nu stiu care din Monitorul Oficial si nici nu baga in seama tonul tau ridicat, vocea schimbata, ochii arzand si stergerea iremediabila a zambetului initial de pe fata. Pentru ca el nu vrea sa demonstreze cu orice pret ca angajatii acestei institutii sunt enervabili, ci isi vrea legea. Fapt pentru care tu, care observi ca semnele evidente nu sunt evidente pentru el, incerci sa-i spui verde in fata si cat mai frumos ca cele o mie de intrebari care se inghesuie la gura lui se pot strange frumos intr-una, maxim doua, la care ai putea sa ii oferi un raspuns clar si concret: "Cum gasesc legea asta si cum o pot printa?". Da pentru ca se holbeaza la tine ca Sfantu Petru la pictorialul cu Laura Andresan crezi din toata inima ca o cafeluta i-ar limpezi nitel nivelul de perceptie. Insa el...NU BEA!
Mi-as fi dorit sa-i pot vedea expresia fetei colegei mele, careia i s-a intamplat povestea de mai sus, in chiar clipa cand omul ...cu cea mai a dracu naivitate din lume, a marturisit ca el nu e bautor de cafea. Pentru ca a trecut si pe la mine si m-a bombardat cu 10 intrebari pe secunda dintre care 8 incepeau cu "Auziti?"... si stiam ce turatie are si cat de greu e sa-l opresti cand se porneste...aproape ca o invidiez pe colega mea care s-a nimerit mai nervoasa astazi si nu rabdatoare ca mine. Imi si imaginez cum s-a oprit el asa brusc, si-a mutat nitel mai in zare privirea senina, ca sa poata face trecerea de la un subiect la altul, si apoi a privit-o pe colega mea in ochisorii ei verzi spunandu-i ca "Nu bea". Si sunt convinsa ca omul nu s-a intrebat ce a apucat-o pe zaluda si de ce ii ofera o cafeluta...La el...sirul posibilelor intrebari s-a oprit brusc la faptul concret: ca daca nu bea defel...de ce sa-si mai franga sinapsele cu intrebari gen: "Da ce-o vrea de la mine?"
O fi bine, ma? Sau...cum o fi...?

miercuri, 25 martie 2009

Cartea pentru tine

A plecat lasand in urma lui un parfum discret, placut, interesant... si o urma de regret. Mi-a vorbit vreo doua ore despre mine - cea pe care a cunoscut-o cu ani in urma, tinand capul plecat, cu o voce domoala si trista. Mi-a evitat in permanenta privirea si singurele clipe in care am reusit sa ii recunosc ochii frumosi si blanzi au fost cele in care s-a ridicat si mi-a masurat camera in lung, stanjenit fiind de neputinta mea. "M-am gandit azi-noapte ce as putea sa-ti spun ca sa te fac sa intelegi..." S-a gandit...noaptea...L-am privit mai intens ca niciodata si l-am ascultat fara sa pot sa ma apar. A gasit de cuviinta ca lovitura este singura care m-ar mai putea trezi si a lovit, comparandu-ma pe mine, cea de atunci cu mine, cea de acum. Concluziile le-a tras in fata mea, necrutator, apasand cutitul in rana cat a putut el de mult...cu grija insa, ca sa ma doara doar atat cat sa ma trezesc.

Da...am fost o femeie energica...da...am avut cateva visuri...si da...le-am uitat sau le-am ingropat in nestire. Stiu... ar fi fost vremea sa scriu o carte cel putin si sa calatoresc in mai mult de doua tari. In timpul studentiei stiam atat de bine sa-mi exprim visurile si mi-era atat de lesne. Imi permiteam sa-mi imaginez foarte multe lucruri, pentru ca nimeni nu-mi cerea sa demonstrez ca pot sa le si fac. De fapt...n-am crezut niciodata cu adevarat in ceea ce mi-am propus atunci, imi placea ca tu ma priveai lacom si-mi sorbeai cu nesat cuvintele. Tu ai crezut in mine cu toata fiinta ta si ai venit acum sa-mi ceri cartea promisa, convins fiind ca am scris-o si ca nu te vei putea desprinde de ea o noapte intreaga.

Tin minte cat de multe ti-am spus atunci si tin minte vapaia din privirea ta. Eram nebuni si tineri si tu ma vedeai departe si puternica. M-ai pus intotdeuna undeva sus...numai tu stii de ce...si abia asta seara mi-am dat seama...daca m-as fi privit si eu cu aceeasi ochi...as fi fost departe si puternica. Nu m-ai recunoscut in nimic din ceea ce am devenit...insa am aflat ca increderea ta nu a fost o forma de seductie (sau nu numai), ci un adevar.

Paradoxal...nu-ti place scrisul meu...nu crezi ca ma reprezinta, il consideri deprimant si bolnav...insa tu crezi in mine si in nenorocita aia de carte pe care am spus ca o voi scrie candva. Nu sunt asa cum m-ai vazut atunci si nici tu nu mai ai 20 de ani si un vagon de hormoni turbati si nerabdatori. Recunosc ... devenirea mea chiar te contrariaza si nici eu nu sunt prea fericita ca am plecat pe un drum drept si am alunecat in stanga si in dreapta pana am ajuns in groapa...(unde nu e periculos, ca nu poti cadea mai jos, dupa cum spune o zicala). Dar te inteleg!

Dupa ce ai plecat mi-am cumparat o paine si un pachet de tigari (exact ca in timpul studentiei), m-am intors in camera si ti-am simtit parfumul plutind in aer...discret, interesant...placut...si mi-am amintit dintr-o data de felul in care ma faceai sa ma simt atunci. Am uitat ce mi-ai spus asta seara...am uitat anii care s-au asezat intre noi si am uitat de toate cate sunt...mi-am amintit numai cum ma faceai sa ma simt candva: tanara, fericita si plina de nerv...si a fost bine. Pentru prima oara...dupa mult timp...a fost BINE...Iar data viitoare cand vei veni iti voi face cadou un "601" (pentru curiosi...NU e o pozitie, e numai o metafora).

vineri, 6 martie 2009

Despre coincidente

Imi plac coincidentele. E ca si cand cineva mai presus de tine te-ar baga in seama, ti-ar acorda atentie numai tie chiar si numai pentru cateva clipe. Ar aranja cumva lucrurile astfel incat sa-si faca simtita prezenta spre a te linisti. "Hey...sunt aici...nu-ti face griji. Nu esti singur in univers, iar eu te voi sustine in efortul tau de a trai fericit pana la adanci batraneti, chiar daca de cele mai multe ori nu vei simti ca-ti sunt alaturi." Orice ar insemna acest "aici" si oricine ar fi acel "cineva", faptul ca lucrurile se potrivesc uneori atat de bine ma face sa tresar. E poate o chestiune de perceptie: lucurile au importanta pe care le-o acorzi, daca te concentrezi asupra unui fapt te vei ciocni in cursul unei zile de cel putin 3 fapte din contexte diferite, aflate in relatie. Mie tot imi plac la nebunie coincidentele. Nu sunt maniaca si nu le caut peste tot...ma bucur numai cand imi zduncina sinapsele.
Ieri a venit una dintre colegele de serviciu sa ma consulte intr-o problema strict profesionala. Desi eram ocupata pana la refuz i-am dat toata atentia mea pret de cateva minute bune. Si parcurgand materialul inaintat spre analiza mi-a sarit in ochi un nume: Christopher Marlowe. "Nu e poetul ala controversat, care a murit in conditii misterioase si caruia i-a fost atribuita mare parte din opera lui Shakespeare?" Nu stia exact despre ce vorbesc...
In timpul studentiei cineva mi-a povestit istoria acestui personaj. Acum cateva zile mi-am amintit de ea, dar numele imi aluneca printre neuroni. "Cum naiba il chema?" Uneori imi trec intamplator prin cap diverse scene sau povesti si deseori imi scapa numele personajelor. Si atunci stau si ma framant, chiar si in creirii noptii, ca sa-mi amintesc cum se numea actrita din X film sau autorul cartii Y. Si cand era sa renunt la a ma mai gandi la Chistopher...apare colega mea din senin cu numele scris printre randuri.
Tot in perioada studentiei am constatat ca tipul cu care iesisem de cateva ori era cel pe care il surprinsesem in fundalul unei fotografii facute colegilor mei din facultate cu cativa ani inainte de a-l cunoste.
Doza de mirare e diferita de la coincidenta la coincidenta...unele imi provoaca un zambet nedirectionat si foarte personal, altele ma lasa cu gura cascata pret de cateva clipe.
Zambesc cand ma gandesc la o anumita persoana si dupa nici un minut primesc telefon de la ea, cand deschid usa si vad in prag un om drag, in timp ce la radio se aude exact melodia pe care obisnuiam sa o ascultam impreuna, cand ma gandesc la un fel de mancare si cand ajung acasa constat ca mama exact aia mi-a pregatit, cand telefonul suna ocupat pentru ca de cealalta parte persoana apelata ma suna in acelasi timp, cand spun aceleasi fraze simultan cu partenerul de discutii sau cand constat ca vizavi de locuinta mea a stat scriitorul care s-a nascut in orasul vecin orasului meu natal.
Dar raman cu gura cascata cand ma trezesc brusc dintr-un somn profund si ma ridic exact in clipa cand incepe sa se clatine pamantul, cu o fractiune de secunda inainte ca zidul din spatele meu sa se prabuseasca peste pat...Asa cum am ramas atunci in fata unei fotografii. Cate sanse sunt ca, dintr-o mare de oameni, cel pe care l-ai intalnit acum sa fie cel pe care l-ai surprins intamplator intr-o poza de grup cu mult timp inainte?
Pai...nu stiu...
Asa ca atunci cand nu stii ce sa mai faci...cel mai bine e sa nu faci nimic...pentru ca undeva...cineva iti va marca discret drumul. Acum nu spun ca e indicat sa orbecai de nebun prin hatisurile vietii...vorbeam de cazul in care n-ai nici cea mai vaga idee despre ce sau cum ar trebui sa mai faci pentru ca ceva sa se transforme in bine. Va spun din experienta: se va transforma. Trebuie sa deschideti bine ochii. Atat!

miercuri, 11 februarie 2009

Prieteni imaginari

B. este prietenul meu pe jumatate imaginar...are parul rosu, orientat in sus, ciufulit si moale (ii mai dau din cand in cand cu fixativ ca sa nu-i alunece pe piept); are ochii bulbucati, sticlosi, aproape iesiti din orbite si gura mare. Este foarte mic de inaltime (am o slabiciune pentru pitici...m-au fascinat de cand eram copil si mergeam la circ). Zambeste tot timpul...si are bratele deschise. Ma asista atunci cand lucrez la calculator, ma priveste atunci cand dansez...ma asculta atunci cand simt nevoia sa comunic cu cineva fara sa risc sa fiu gresit inteleasa sau judecata. Sunt unele momente in care il intorc cu spatele...Stiu ca pot imparti cu el orice, insa am tendinta sa-l protejez de unele imagini, ca pe un copil care nu poate intelege scenele pentru adulti. Poate din cauza staturii...As putea sa mi-l imaginez mai inalt...

Am avut candva o gasca de prieteni imaginari...mai toti animale vorbitoare si fara exceptie mici de statura. Nu reuseam sa-i vizualizez chiar pe toti, insa stiu ca erau scunzi dupa scaunele din jurul mesei si dupa cestile de ceai. Serveam impreuna ceaiul: cu miere si cu lamaie, asa cum imi place sa-l beau si acum.

Nu cred ca sunt sau ca vreau sa par o entitate superioara; nici scaunul meu nu era mai inalt decat al lor si nici nu am incercat vreodata sa-i domin in vreun fel. Ba, dupa cum spuneam, am tendinta de a-i proteja.

Cred ca asta a fost principalul motiv pentru care nu am prea avut prieteni in copilarie. Aveam destui in imaginatie. In realitate...vreo doi trei vecini...care isi petreceau vacantele de vara la bunici si care m-au invatat numai tampenii: sa prind porumbei cu ligheanul, sa imi dau drumul cu bicicleta din varful celui mai abrupt deal...pe o roata, sa trag cu biciul...N-a fost chiar rau si mi-au ramas prieteni inca. Numai ca ii vad atat de rar. Sunt raspanditi in toata tara, ba chiar si prin altele.
Habar n-am ce am vrut sa spun...poate doar ca "nici un om nu e ratat cand are prieteni", asa cum spunea Clarence in "E o viata minunata". Fie ei si imaginari...
A...si nu exista "prieteni buni", dupa cum nu exista "prieteni rai"...sunt prieteni sau nu. (asta pentru ca am intalnit foarte des oameni care au "prieteni buni"...)

vineri, 30 ianuarie 2009

Intr-o vineri

Preocupata cu pisici africane si cu sirenieni ma trezesc brusc la auzul unei voci cunoscute... care nu a sunat ca de obicei, dar a sunat al naibii de bine. "Nu va suparati...aveti sa-mi imprumutati un pix?" Mi-am ridicat ochii din calculator si perplexa i-am intins pixul meu preferat. Sancho mi-a sugerat sa-i spun "nu mai bine...NE VEDEM JOI?", dar tarziu. El s-a dus cu pixul meu...lasand in urma un parfum placut...ca o parere. E inalt si politicos...are ochii verzi...si e normal. Nu ma asteptam sa-l apuce cantatul, dar nu ma asteptam nici sa fie atat de serios. S-a intors cu pixul si mi-a spus ceva incert...era nelamurit...l-am lamurit, insa nu i-am zarit nici o urma de veselie pe chip. Rigid...Eu ma pricep sa fac oamenii sa zambeasca, daca vreau...de la el abia am scos un zambet vag...da vag de tot. Nu chiar ca un rictus de hiena...si nu tocmai inghetat...dar vag! in mod cert e din alt film, insa e un personaj cu mult bun simt. Nu m-a privit de sus, nu a avut pretentia sa-l menajez sau sa-l tratez preferential. E si modestia asta o chestie!

vineri, 16 ianuarie 2009

Forme

Da...a trecut! Si n-a durut, dar nici n-a tremurat de fericire. A fost putin intim, putin agitat...putin din toate. Caldut! Simpatic! Fara sampanie, dar cu pahare...pentru ca dintre toti cati am fost niciunul nu s-a gandit ca pentru a bea sampanie la miezul noptii nu trebuie numai pahare, ci si sampanie. A ramas pe masa...am baut-o cand ne-am intors. Nu cred ca vreunul dintre noi va crapa in 2009 din cauza acestei mici neglijente...
La 2 saptamani dupa mi-am amintit ca am un blog de intretinut. Mi-am amintit si de altele. Reminiscente...ganduri...nostalgii...griji...probleme...nebunii.
Astazi am constatat ca mi-am format un tic verbal..."incredibil!". Il folosesc mai ales in prezenta anumitor persoane. Inca n-am aflat de ce, dar cand vorbesc cu acei oameni ma trezesc spunand "Incredibil" la o distanta de 2-3 fraze. Enervant. Imi amintesc ca acum cativa ani, intr-o seara de iarna, mergeam spre casa cu 385-ul si langa mine se postase un cuplu. Tipa, pretioasa foc ii povestea lui...o paluga de baiat abia trecut de varsta adolescentei, de ce s-a despartit ea de fostul. Plina de obida, cu gurita in forma de "o", clipind des relata: "Si, deci...n-am mai vrut, deci, sa ies cu el...pentru ca m-a jignit, deci...". Pai...scumpete...puiule... pasarica...normal ca te-a "jignit, deci" pentru ca pari un fel de picatura chinezeasca. Insa el, prins in decolteul ei, zambind intelegator, cu pupilele dilatate si cu vocea scazuta a spus: "Eu nu te-as jigni niciodata".
"JURA-TE!" Imi place sa ma conversez in minte cu persoane necunoscute. Si tot in minte o intrebam pe d-ra: "Auzi, fata...tie nu ti-a inghetat gatul?...Nu simti un pic de racoare in zona pieptului, intre chestiile alea doua, deci? " "Fata" este tot un fel de "deci", se abuzeaza si de el la fel de mult. Suporta, insa, mici variatiuni. Mie, de exemplu, mi s-a spus "iubita". Desigur...nu cunosteam persoana care mi s-a adresat cu acest intim apelativ. Ne nimerisem absolut din intamplare in acelasi grup...iar eu aveam nevoie de o bricheta si ea avea o tigara aprinsa. Asa ca am indraznit si am cerut un foc..."Sigur, iubita!" Si d-ra in cauza avea niste chestii...si tot in zona pieptului! Nu, ca nu sunt rautacioasa. Constatam si eu...
Da...incredibil e ca eu nu am chestiile atat de dezvoltate, astfel incat sa ma scuze de ticul meu verbal! Deci va trebui fie sa ma vindec de el...fie sa imi implantez silicoane.