Punct

Vorbeam candva despre cat de dificil este sa iei o decizie...despre nehotarare si despre teama de a nu avea regete. Cu cat gandesti mai mult, cu atat actionezi mai greu. Cantaresti, masori si analizezi...nefacand altceva decat sa amani luarea unei decizii. Azi-noapte am avut o revelatie. Scriam despre scarile interioare si subiectul ma prinsese destul de bine...M-am ridicat apoi si m-a cuprins un soi de neliniste. Am facut gestul pe care il urasc de moarte dar pe care nu ma pot abtine sa nu-l fac: m-am convins ca drumul pe care sunt e stramb, sunand "un prieten". Sigur ca era stramb...asa a fost dintotdeuna si l-am ignorat mereu. Si atunci a venit firesc...Am inchis portile si m-am adunat in jurul meu, privindu-ma drept in fata. Am adormit senina ca dupa un razboi de secesiune si m-am trezit linistita ca dupa semnarea unui tratat de pace. Uite domnule ca se poate. Nu mai simt nevoia confirmarilor si nici nu ma mai incearca nebunia de a inghiti minciuni. Vorbeam de dimineata cu cineva care incerca sa ma convinga sa fac o analiza...sa vad unde am gresit. Analize am tot facut. Sunt satula de analize ca de trei pachete de tigari fumate in lant. Ma dor creierii in cap si mi s-au scrutcircuitat neuronii de la atatea analize. Stiu unde am gresit si recunosc: sunt vinovata. Analiza are si ea un scop, iar daca scopul ei a fost acela de a ma cunoaste mai bine il declar atins. Punct. Am facut mai mult decat trebuia si poate ca tocmai aici am gresit fundamental. Am ocupat tot spatiul conversatiei si al vietuirii in doi. Nu stiu sa traiesc altfel decat cu pasiune si nu stiu sa dau mai putin decat tot. In sfarsit...am aflat ca nu trebuie musai sa fiu si sa ofer cuiva...pot foarte frumos sa fac asta pentru mine. Sunt si imi ofer mie. Ca tot m-am declarat candva egoismul suprem. Iata-ma acum, usurata de o povara, la inceputul unui nou capitol din viata mea, privind inainte. Stiu ce am lasat in urma si faptul ca nu intorc privirea nu inseamna ca nu imi asum faptele. Imi cunosc toate defectele, imi recunosc toate scaparile si imi iert toate greselile. Teoretic analiza e completa si concluziile sunt trase, practic am cateva preocupari care imi vor capta intreaga atentie o vreme, asa ca...nu ma mai intrebati de ce nu postez pe blog...

Tandretea locuieste vizavi

Stateau asa...un el si o ea...la balconul de vizavi. El band dintr-un pahar un lichid colorat, cel mai probabil suc, ea fumand. Vorbeau. Linistit...ea tinandu-si piciorul drept cu mana peste genunchi (asa cum obisnuiesc sa stau si eu uneori) , el indreptat discret catre ea. Era in camasa eleganta...probabil ca abia atunci ajunsese de la munca...ea purta haine obisnuite...de casa. Il asteptase probabil cu sucul pregatit, stiind ca-i place sa bea un pahar inainte de masa. Erau...normali...niciunul nu parea tulburat si discutau incetisor, aplecandu-se din cand in cand unul catre celalalt ca sa nu forteze cumva vreo ridicare de ton. Cred ca formeaza un cuplu...I-am mai zarit de cateva ori...dar abia astazi i-am privit indelung. Apoi a inceput furtuna...si s-au ridicat in graba luand fiecare cate ceva de pe masa...Nu s-au ciocnit si nici nu s-au privit, de parca ar fi stabilit dinainte care cu ce sa se ocupe...Intr-o graba tihnita, calma, manati de furtuna au intrat. Petrec deseori dupa-amiezile pe balconul mic din blocul de vizavi. Doar ei doi...uneori tac, alteori discuta, fara gesturi exagerate. Se mai ating din cand in cand...el o mangaie pe par, ea ii ia mana si i-o saruta sau invers. Obisnuiam sa privesc cu un soi de invidie astfel de imagini...astazi am asistat cu drag la scena lor. Tandretea e frumoasa...si locuieste vizavi. Deocamdata. Si nu stiu daca as recunoaste-o in cazul in care ar suna acum la usa mea...dar o vad de pe partea asta a drumului si ma bucur de felul ei de-a fi.

Si nu ma mai tem nici de furtuna. Cred ca am asistat prea des la furtuni mai grele si mai zgomotoase.