luni, 12 iulie 2010

Confesiune


Varul meu a murit intr-un accident de masina. Avea 20 de ani si o mie de visuri de implinit. Era tot timpul vesel si nu l-am auzit niciodata refuzand pe cineva. Mi-l amintesc blond si cu tenul creol, cu ochii negri ca mura si cu genele lungi, care atingeau ochelarii de soare pe care i-i cumparasem din targ, de Sf Maria. Era micut si vioi si nu-l putea pronunta pe "r"...Ma striga din fata blocului "Coiiiiiii!!! Coiiiiiiii!!!"...iar eu ii raspundeam razand, facandu-i semn sa se opreasca. Plangea rar si numai atunci cand se simtea nedreptatit. Lacrimile mari i se rostogoleau pe obrajii micuti. Radea cu pofta si credea ca eu sunt "iubita lui". Singura. :) Daca as fi avut un frate nu cred ca l-as fi iubit atat de mult. El avea un frate...A ramas cu sufletul pe jumatate gol, alergand tulburat sa se ocupe de inmormantarea lui. Mie nu mi-au spus...Am aflat dupa cateva luni de la accident, de la inmormantare...Si am ramas cu gandul ca l-am tradat...Am si acum numarul lui de telefon in agenda si refuz sa-l sterg sau sa cred ca nu mai e...I-am pastrat mesajele...si astfel am aflat ca am ratat poate ultima sansa de a-l mai vedea in viata, neprezentandu-ma la intalnirea pe care mi-o propusese intr-o sambata, in Bucuresti. As da ...foarte multi ani din viata mea pentru a intoarce timpul. As putea da vina pe cretinul care mi-a mohorat acea sambata si mi-a taiat pofta de a iesi din casa, insa stiu ca numai eu sunt de vina. Familia ar fi trebuit sa fie mai presus de orice. E ciudat cum realizezi cat valoreaza un lucru dupa ce il pierzi definitiv. E ciudat...cum un copil atat de bun si de optimist, atat de plin de viata...moare intr-o zi subit. In acele luni...m-am intrebat de ce nu ma mai cauta, de ce nu imi da macar un telefon sa ma intrebe ...orice... Imi este rusine de mine cand ma gandesc cat l-am hartuit pe fratele lui ca sa-mi dea un numar de telefon macar sau sa-mi spuna ce mai face. Cand am aflat...am simtit...nici nu stiu sa spun ce am simtit sau cum...deznadejde, neputinta, tristete...o tristete fara fund si fara margini. Si mi-am amintit...toate amintirile legate de el. Mi-am amintit cum l-am cunoscut...in scutece, cu fata micuta si cu ochii inchisi, dormind pe patul bunicii noastre. Am adormit langa el, straduindu-ma sa nu ma misc pentru a nu-l trezi. Si mi-am amintit si de ziua cand l-am pedepsit si parca as fi vrut sa-mi cer iertare...Dac-as fi stiut...Asa ar trebui sa iubim...constienti ca cel iubit poate pleca intr-o zi pentru totdeauna. Poate... Mi-e teama sa merg la el...dar va trebui s-o fac. Macar acum sa nu lipsesc de la intalnire.

Din ziua in care am aflat l-am inchis in mine. Sunt in jurul meu atat de multi cei care il plang incat eu trebuie sa fiu cea care ii sustine. As vorbi despre el si l-as plange...uneori...mai mereu. Insa m-au privat (spre binele meu...stiu) de suferinta pe care ei au simtit-o cand l-au coborat in pamant. De durerea prin care au trecut cand i-au vazut capul zdobit. Ma simt de parca le-as fi datoare...datoare sa fiu cea care asculta si tace. Datoare sa-mi inghit lacrimile. Insa...acum...

Acum ma priveste dintr-o poza. Are 4 ani si se tine cu mana de poalele bluzitei pe care i-au dat-o de la cresa. Sta lipit, aproape rezemat, de o fetita de varsta lui si rade. Pentru el cred in viata de apoi si pentru el il invoc pe Dumnezeu, rugandu-l sa aiba grija...Sper, in ciuda logicii si a tuturor convingerilor, ca ma poata auzi de undeva, ca poate simti ceea ce simt pentru el si ca poate citi ce-i scriu acum: Te iubesc!