duminică, 29 martie 2009

Kouros - cu dedicatie!

...Si realitatea a venit cu un parfum cu urme de petrol Yves Saint Laurent; cateva zeci de luni, una pe care poti chiar zbura; vin alb demidulce - cam mult; muzica in surdina si cu cafeaua de dimineata...
O singura parte proasta: a batut Serbia! Parca...

sâmbătă, 28 martie 2009

Nehotararea

"Si la care spuneti sa merg? La cel cu Windows sau la cel cu Apple?"
"La care doriti."
"Pai care ziceti ca e mai bun?"
"Depinde. Cel cu Apple se misca mai repede."
"Auziti...asta cu windows are word?"
"Are"
"Aha...e bun. Da merge greu. Ma mut la cel cu Apple, ca e mai rapid"
"V-am spus..."
"Da asta cu Apple nu-mi place...Nu ma descurc in el."
"Mutati-va la loc"
"Auziti...si daca vreau sa caut o lege pot de aici?"
"Da."
"si pot sa o si printez de aici?"
"Da."
"Da daca vreau sa printez color pot?"
"Da"
"Auziti....da pot sa scriu un CD daca e?"
"Da"
"A...da pe stick pot sa salvez informatia?"
"Da."
(.......)
"Si ziceti ca ala cu Apple e mai bun? Sa ma mut la ala?"
"Mutati-va unde vreti...numai MUTATI-VA! Auziti...da nu vreti si o cafeluta ceva? a?"
"Nu beau!"
Intr-un top al "celor mai naucitori" el ocupa locul 2, cel putin. Genul ala de pune intrebari pentru orice eventualitate...si daca vine si maine le mai pune o data pentru siguranta, ca nu cumva sa se fi schimbat ceva intre timp. Normal ca el o face serios, n-o face sa te infrunte sau sa te enerveze cu ceva...n-o face ostentativ sau demonstrativ, o face pentru ca asa e el. Dar tu te enervezi de iti vine sa-i imprimi brusc macar trei litere de pe tastatura pe frunte si daca te mai nimereste si in perioada delicata din luna sau in mijlocul unui vartej sentimental aproape ca renunti la deontologia profesionala si ii articulezi un ton de sa-i stea inima in loc.
Insa...I...N...S...A: el are de printat legea nu stiu care din Monitorul Oficial si nici nu baga in seama tonul tau ridicat, vocea schimbata, ochii arzand si stergerea iremediabila a zambetului initial de pe fata. Pentru ca el nu vrea sa demonstreze cu orice pret ca angajatii acestei institutii sunt enervabili, ci isi vrea legea. Fapt pentru care tu, care observi ca semnele evidente nu sunt evidente pentru el, incerci sa-i spui verde in fata si cat mai frumos ca cele o mie de intrebari care se inghesuie la gura lui se pot strange frumos intr-una, maxim doua, la care ai putea sa ii oferi un raspuns clar si concret: "Cum gasesc legea asta si cum o pot printa?". Da pentru ca se holbeaza la tine ca Sfantu Petru la pictorialul cu Laura Andresan crezi din toata inima ca o cafeluta i-ar limpezi nitel nivelul de perceptie. Insa el...NU BEA!
Mi-as fi dorit sa-i pot vedea expresia fetei colegei mele, careia i s-a intamplat povestea de mai sus, in chiar clipa cand omul ...cu cea mai a dracu naivitate din lume, a marturisit ca el nu e bautor de cafea. Pentru ca a trecut si pe la mine si m-a bombardat cu 10 intrebari pe secunda dintre care 8 incepeau cu "Auziti?"... si stiam ce turatie are si cat de greu e sa-l opresti cand se porneste...aproape ca o invidiez pe colega mea care s-a nimerit mai nervoasa astazi si nu rabdatoare ca mine. Imi si imaginez cum s-a oprit el asa brusc, si-a mutat nitel mai in zare privirea senina, ca sa poata face trecerea de la un subiect la altul, si apoi a privit-o pe colega mea in ochisorii ei verzi spunandu-i ca "Nu bea". Si sunt convinsa ca omul nu s-a intrebat ce a apucat-o pe zaluda si de ce ii ofera o cafeluta...La el...sirul posibilelor intrebari s-a oprit brusc la faptul concret: ca daca nu bea defel...de ce sa-si mai franga sinapsele cu intrebari gen: "Da ce-o vrea de la mine?"
O fi bine, ma? Sau...cum o fi...?

miercuri, 25 martie 2009

Cartea pentru tine

A plecat lasand in urma lui un parfum discret, placut, interesant... si o urma de regret. Mi-a vorbit vreo doua ore despre mine - cea pe care a cunoscut-o cu ani in urma, tinand capul plecat, cu o voce domoala si trista. Mi-a evitat in permanenta privirea si singurele clipe in care am reusit sa ii recunosc ochii frumosi si blanzi au fost cele in care s-a ridicat si mi-a masurat camera in lung, stanjenit fiind de neputinta mea. "M-am gandit azi-noapte ce as putea sa-ti spun ca sa te fac sa intelegi..." S-a gandit...noaptea...L-am privit mai intens ca niciodata si l-am ascultat fara sa pot sa ma apar. A gasit de cuviinta ca lovitura este singura care m-ar mai putea trezi si a lovit, comparandu-ma pe mine, cea de atunci cu mine, cea de acum. Concluziile le-a tras in fata mea, necrutator, apasand cutitul in rana cat a putut el de mult...cu grija insa, ca sa ma doara doar atat cat sa ma trezesc.

Da...am fost o femeie energica...da...am avut cateva visuri...si da...le-am uitat sau le-am ingropat in nestire. Stiu... ar fi fost vremea sa scriu o carte cel putin si sa calatoresc in mai mult de doua tari. In timpul studentiei stiam atat de bine sa-mi exprim visurile si mi-era atat de lesne. Imi permiteam sa-mi imaginez foarte multe lucruri, pentru ca nimeni nu-mi cerea sa demonstrez ca pot sa le si fac. De fapt...n-am crezut niciodata cu adevarat in ceea ce mi-am propus atunci, imi placea ca tu ma priveai lacom si-mi sorbeai cu nesat cuvintele. Tu ai crezut in mine cu toata fiinta ta si ai venit acum sa-mi ceri cartea promisa, convins fiind ca am scris-o si ca nu te vei putea desprinde de ea o noapte intreaga.

Tin minte cat de multe ti-am spus atunci si tin minte vapaia din privirea ta. Eram nebuni si tineri si tu ma vedeai departe si puternica. M-ai pus intotdeuna undeva sus...numai tu stii de ce...si abia asta seara mi-am dat seama...daca m-as fi privit si eu cu aceeasi ochi...as fi fost departe si puternica. Nu m-ai recunoscut in nimic din ceea ce am devenit...insa am aflat ca increderea ta nu a fost o forma de seductie (sau nu numai), ci un adevar.

Paradoxal...nu-ti place scrisul meu...nu crezi ca ma reprezinta, il consideri deprimant si bolnav...insa tu crezi in mine si in nenorocita aia de carte pe care am spus ca o voi scrie candva. Nu sunt asa cum m-ai vazut atunci si nici tu nu mai ai 20 de ani si un vagon de hormoni turbati si nerabdatori. Recunosc ... devenirea mea chiar te contrariaza si nici eu nu sunt prea fericita ca am plecat pe un drum drept si am alunecat in stanga si in dreapta pana am ajuns in groapa...(unde nu e periculos, ca nu poti cadea mai jos, dupa cum spune o zicala). Dar te inteleg!

Dupa ce ai plecat mi-am cumparat o paine si un pachet de tigari (exact ca in timpul studentiei), m-am intors in camera si ti-am simtit parfumul plutind in aer...discret, interesant...placut...si mi-am amintit dintr-o data de felul in care ma faceai sa ma simt atunci. Am uitat ce mi-ai spus asta seara...am uitat anii care s-au asezat intre noi si am uitat de toate cate sunt...mi-am amintit numai cum ma faceai sa ma simt candva: tanara, fericita si plina de nerv...si a fost bine. Pentru prima oara...dupa mult timp...a fost BINE...Iar data viitoare cand vei veni iti voi face cadou un "601" (pentru curiosi...NU e o pozitie, e numai o metafora).

vineri, 6 martie 2009

Despre coincidente

Imi plac coincidentele. E ca si cand cineva mai presus de tine te-ar baga in seama, ti-ar acorda atentie numai tie chiar si numai pentru cateva clipe. Ar aranja cumva lucrurile astfel incat sa-si faca simtita prezenta spre a te linisti. "Hey...sunt aici...nu-ti face griji. Nu esti singur in univers, iar eu te voi sustine in efortul tau de a trai fericit pana la adanci batraneti, chiar daca de cele mai multe ori nu vei simti ca-ti sunt alaturi." Orice ar insemna acest "aici" si oricine ar fi acel "cineva", faptul ca lucrurile se potrivesc uneori atat de bine ma face sa tresar. E poate o chestiune de perceptie: lucurile au importanta pe care le-o acorzi, daca te concentrezi asupra unui fapt te vei ciocni in cursul unei zile de cel putin 3 fapte din contexte diferite, aflate in relatie. Mie tot imi plac la nebunie coincidentele. Nu sunt maniaca si nu le caut peste tot...ma bucur numai cand imi zduncina sinapsele.
Ieri a venit una dintre colegele de serviciu sa ma consulte intr-o problema strict profesionala. Desi eram ocupata pana la refuz i-am dat toata atentia mea pret de cateva minute bune. Si parcurgand materialul inaintat spre analiza mi-a sarit in ochi un nume: Christopher Marlowe. "Nu e poetul ala controversat, care a murit in conditii misterioase si caruia i-a fost atribuita mare parte din opera lui Shakespeare?" Nu stia exact despre ce vorbesc...
In timpul studentiei cineva mi-a povestit istoria acestui personaj. Acum cateva zile mi-am amintit de ea, dar numele imi aluneca printre neuroni. "Cum naiba il chema?" Uneori imi trec intamplator prin cap diverse scene sau povesti si deseori imi scapa numele personajelor. Si atunci stau si ma framant, chiar si in creirii noptii, ca sa-mi amintesc cum se numea actrita din X film sau autorul cartii Y. Si cand era sa renunt la a ma mai gandi la Chistopher...apare colega mea din senin cu numele scris printre randuri.
Tot in perioada studentiei am constatat ca tipul cu care iesisem de cateva ori era cel pe care il surprinsesem in fundalul unei fotografii facute colegilor mei din facultate cu cativa ani inainte de a-l cunoste.
Doza de mirare e diferita de la coincidenta la coincidenta...unele imi provoaca un zambet nedirectionat si foarte personal, altele ma lasa cu gura cascata pret de cateva clipe.
Zambesc cand ma gandesc la o anumita persoana si dupa nici un minut primesc telefon de la ea, cand deschid usa si vad in prag un om drag, in timp ce la radio se aude exact melodia pe care obisnuiam sa o ascultam impreuna, cand ma gandesc la un fel de mancare si cand ajung acasa constat ca mama exact aia mi-a pregatit, cand telefonul suna ocupat pentru ca de cealalta parte persoana apelata ma suna in acelasi timp, cand spun aceleasi fraze simultan cu partenerul de discutii sau cand constat ca vizavi de locuinta mea a stat scriitorul care s-a nascut in orasul vecin orasului meu natal.
Dar raman cu gura cascata cand ma trezesc brusc dintr-un somn profund si ma ridic exact in clipa cand incepe sa se clatine pamantul, cu o fractiune de secunda inainte ca zidul din spatele meu sa se prabuseasca peste pat...Asa cum am ramas atunci in fata unei fotografii. Cate sanse sunt ca, dintr-o mare de oameni, cel pe care l-ai intalnit acum sa fie cel pe care l-ai surprins intamplator intr-o poza de grup cu mult timp inainte?
Pai...nu stiu...
Asa ca atunci cand nu stii ce sa mai faci...cel mai bine e sa nu faci nimic...pentru ca undeva...cineva iti va marca discret drumul. Acum nu spun ca e indicat sa orbecai de nebun prin hatisurile vietii...vorbeam de cazul in care n-ai nici cea mai vaga idee despre ce sau cum ar trebui sa mai faci pentru ca ceva sa se transforme in bine. Va spun din experienta: se va transforma. Trebuie sa deschideti bine ochii. Atat!