A plecat lasand in urma lui un parfum discret, placut, interesant... si o urma de regret. Mi-a vorbit vreo doua ore despre mine - cea pe care a cunoscut-o cu ani in urma, tinand capul plecat, cu o voce domoala si trista. Mi-a evitat in permanenta privirea si singurele clipe in care am reusit sa ii recunosc ochii frumosi si blanzi au fost cele in care s-a ridicat si mi-a masurat camera in lung, stanjenit fiind de neputinta mea. "M-am gandit azi-noapte ce as putea sa-ti spun ca sa te fac sa intelegi..." S-a gandit...noaptea...L-am privit mai intens ca niciodata si l-am ascultat fara sa pot sa ma apar. A gasit de cuviinta ca lovitura este singura care m-ar mai putea trezi si a lovit, comparandu-ma pe mine, cea de atunci cu mine, cea de acum. Concluziile le-a tras in fata mea, necrutator, apasand cutitul in rana cat a putut el de mult...cu grija insa, ca sa ma doara doar atat cat sa ma trezesc.
Da...am fost o femeie energica...da...am avut cateva visuri...si da...le-am uitat sau le-am ingropat in nestire. Stiu... ar fi fost vremea sa scriu o carte cel putin si sa calatoresc in mai mult de doua tari. In timpul studentiei stiam atat de bine sa-mi exprim visurile si mi-era atat de lesne. Imi permiteam sa-mi imaginez foarte multe lucruri, pentru ca nimeni nu-mi cerea sa demonstrez ca pot sa le si fac. De fapt...n-am crezut niciodata cu adevarat in ceea ce mi-am propus atunci, imi placea ca tu ma priveai lacom si-mi sorbeai cu nesat cuvintele. Tu ai crezut in mine cu toata fiinta ta si ai venit acum sa-mi ceri cartea promisa, convins fiind ca am scris-o si ca nu te vei putea desprinde de ea o noapte intreaga.
Tin minte cat de multe ti-am spus atunci si tin minte vapaia din privirea ta. Eram nebuni si tineri si tu ma vedeai departe si puternica. M-ai pus intotdeuna undeva sus...numai tu stii de ce...si abia asta seara mi-am dat seama...daca m-as fi privit si eu cu aceeasi ochi...as fi fost departe si puternica. Nu m-ai recunoscut in nimic din ceea ce am devenit...insa am aflat ca increderea ta nu a fost o forma de seductie (sau nu numai), ci un adevar.
Paradoxal...nu-ti place scrisul meu...nu crezi ca ma reprezinta, il consideri deprimant si bolnav...insa tu crezi in mine si in nenorocita aia de carte pe care am spus ca o voi scrie candva. Nu sunt asa cum m-ai vazut atunci si nici tu nu mai ai 20 de ani si un vagon de hormoni turbati si nerabdatori. Recunosc ... devenirea mea chiar te contrariaza si nici eu nu sunt prea fericita ca am plecat pe un drum drept si am alunecat in stanga si in dreapta pana am ajuns in groapa...(unde nu e periculos, ca nu poti cadea mai jos, dupa cum spune o zicala). Dar te inteleg!
Dupa ce ai plecat mi-am cumparat o paine si un pachet de tigari (exact ca in timpul studentiei), m-am intors in camera si ti-am simtit parfumul plutind in aer...discret, interesant...placut...si mi-am amintit dintr-o data de felul in care ma faceai sa ma simt atunci. Am uitat ce mi-ai spus asta seara...am uitat anii care s-au asezat intre noi si am uitat de toate cate sunt...mi-am amintit numai cum ma faceai sa ma simt candva: tanara, fericita si plina de nerv...si a fost bine. Pentru prima oara...dupa mult timp...a fost BINE...Iar data viitoare cand vei veni iti voi face cadou un "601" (pentru curiosi...NU e o pozitie, e numai o metafora).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu