Think!

...m-as fi dus la ea sa-i spun sa nu faca aceeasi greseala, dar n-am gasit forta de a ma ridica din scaunul in care ma fixasem. Va gresi si ea...va regreta poate...sau cine stie...?! O femeie matura, stapana pe miscarile ei, cu vocea hotarata si cu un aer independent. Curand presimt ca lucrurile se vor schimba. Pacat...pacat ca nu realizam ca ceea ce aveam intr-un anumit moment din viata noastra poate fi schimbat in bine, fara sa fie nevoie sa amestecam lucrurile sau sa ne aruncam in bratele primului val care se zareste in mare. Stai potolita pe plaja si bucura-te de soare... citeste o carte, bea ceva - cu alcool eventual... si gandeste putin. Nu e frumoasa linistea? Noooo...te plictiseste probabil. La naiba! Apa e prea potolita, soarele prea molcom, cartea...o insiruire de cuvinte prea cunoscute.

Cum as fi putut sa-i spun ceva ce n-am experimentat? Si de ce as fi facut-o? Oamenii aleg sa mearga pe un drum si poti chiar sa le arati ca destinatia este similara iadului...vor pasi mai abitir si mai incrancenati. Du-te pana acolo, arde-te nitel.

Am observat ca unele femei, trecute de 30 de ani, au un obicei prost: trag la copilasi abia trecuti de 20 si sunt extaziate foarte de prezenta lor agitata. Si si-o fura rau de tot. Dar te poti pune cu instinctul matern? Astia...abia iesiti in lume au asa o privire sorbitoare de parca tocmai au atins o bucata de cer, nu o femeie. Si n-ar fi deloc rau daca i-ar tine, insa e vorba numai despre o privire, maxim doua. E foarte incitant... Cand eram copil si eu as fi retezat dintr-o miscare urmatorii 10 ani, numai sa cresc odata, sa ma simt si eu matura. Si daca s-ar fi putut sa ajung mai tarziu cu 10 ani si fara responsabilitati ar fi fost excelent. Cred ca similar, baietii astia gasesc in femeia de peste 30 de ani o modalitate de a depasi spontan 10 ani din propriile existente si de a se simti barbati. Mai ales ca femeia-trambulina...e oarecum independenta si nu se mai complica cu jocurile alea stupide de adolescenta in calduri care parca ar vrea...parca n-ar vrea. Ea, femeia, stie ce vrea din cel mai pretios punct de vedere al pustanului, ca in rest ce-o mai vrea ea dincolo de acest amanunt, n-are nici cea mai neinsemnata importanta pentru micut. Asadar, independenta si-o asigura singura, ca doar e "fata mare" si se descurca, prin urmare responsabilitati nu necesita. Nu e frumos? Ba da...felicitari baieti si vanatoare placuta. Piata geme de femei care isi doresc copii, dar se feresc de maternitate.

Bun...daca pe ei ii inteleg, mentalitatea lor, a femeilor...ma seaca! De ce, ma? (cu vocea si tonul aluia de la metrou).

Pai...uite-asa...de-un pamplezir, de-o fandoseala...

Think: pretul este cam mare si "marfa" nu merita uneori! Nasteti copii. Nu se mai poarta, dar e mai sanatos!

Please Learn From My Stupidity

Se apropie sarbatorile si ma intalnesc din ce in ce mai des cu oameni deprimati, cu perechi desperecheate, cu visuri cu final de cosmar, cu aripi frante. O fi de la vreme, de la lipsa soarelui, de la prea multe beculete sau, vorba unui amic, de la nutritie. Nu stiu si nici nu vreau sa aflu...as fi, mai degraba, curioasa sa aflu care e reteta fericirii, fara sa stiu neaparat cauza tristetii. Nu este o reteta...stiu...dar preferam sa fie. Si nu d-aia care sa inceapa cu "NU asa", ci o reteta cu 2-3 potiuni care sa-si faca efectul rapid si sa dureze pana se plictiseste omul de fericire si trece la reteta intelepciunii sau la cea a indiferentei...sau la oricare alta reteta crede el ca i s-ar potrivi in momentul ala.

De sarbatori trebuie sa fim veseli, calzi...musai inconjurati de alti oameni veseli si neaparat cu perechea. E, na?! Si daca de sarbatori iti vine sa fii normal? Daca intamplator nu ai cu cine sa treci anul? Daca vrei sa stai intins in pat cu 2 telecomenzi pe burta si cu o sticla de sampanie langa mana dreapta? E de rau? Se cheama ca esti trist? Lame sau cum? Eu zic ca de sarbatori nu trebuie nimic. Nici sa te inghesui ca disperatul prin supermarketuri, nici sa intri in panica daca nu ai brad sau sarmale, nici sa te apuce depresia daca nu ai pereche. Relax! Pregateste-ti bine sufletul...Atat! Personal am trait o experienta suficient de puternica si dezgustator de neplacuta nu mai departe de anul trecut. Daca ma uit bine in jur...n-am invatat nimic din ea. Daca e sa ma holbez undeva in interiorul meu stiu ca mi-am luat lectia: de sarbatori nu ma mai astept la nimeni...ma pregatesc numai sa-mi fie cat de poate de bine sufleteste. In rest...o sa gatesc jambalaya, o sa cumpar sampanie...o sa-mi decorez camera si n-o sa ma gandesc la nimic!

Unora le place jazzul

Frica...stare de adanca neliniste...

Nu vorbesc despre frica de moment provocata de bolovanul care se apropie de crestetul tau si pe care il privesti paralizat, stiind ca n-ai unde sa pleci din calea lui si sperand numai sa devieze cumva. Nu vorbesc despre frica provocata de lama cutitului lipita de pielea gatului tau si de vocea celui care te ameninta cu moartea.

Vorbesc depre frica de durata, viscerala, generalizata, care-ti paralizeaza tot: creier, miscari, viata... Frica provocata de pericolul imaginar. Anticiparea pericolului duce la amplificarea starii de neliniste, prin inevitabila exagerare a lui. Aflat in punctul culminant nici nu mai stii de ce te temi mai tare: de realitate sau de frica, pe care ai cultivat-o pana in clipa respectiva; frica acumulata te apasa infinit mai mult decat momentul in sine. Ajungi in fata realitatii blocat, tranchilizat, anesteziat si asisti naucit la derularea ei, tocmai atunci cand trebuie sa ai simturile ascutite!

Lipsa de curaj...te nelinisteste! Curajul de a decide, astfel incat regretul sa nu existe. Evident ca oricare ar fi decizia exista ceva ce vei pierde. Mica, mare, insemnata...neinsemnata...pierderea va aduce dupa sine un pui de regret. E bine sa il adopti, sa-l botezi cu un alt nume si sa-l cresti, transformandu-l in ceva pozitiv.

Dracul nu este atat de negru...chiar daca vine cu toata artileria si te loveste din toate partile...dracul este numai un personaj imaginar. In realitate...va exista intotdeuna o rezolvare a problemei... Si pana la momentul rezolvarii, asteapta calm si rabdator. Uneori o rezolva timpul si trecerea, fara a fi nevoie de a lua neaparat o decizie.

Oricum ar fi... sa fie fara frica!!! Frica este o dovada de neputinta, iar in cazul in care ai facut tot ce era de facut pentru ca lucrurile sa mearga bine, neputinta nu este a ta, prin urmare nici frica nu trebuie sa fie a ta.

Dar...n-ar fi mai frumos sa vorbim despre jazz? Unora le place. Aseara am asistat la un eveniment cel putin interesant. Patru reprezentanti ai genului (2 romani, 2 straini), aflati pe scena mica a Teatrului Act, foarte pasionati de "munca" lor, 2 dintre ei total desprinsi din decorul obisnuit...reusind sa transmita cu ajutorul sunetelor emotii. Primul a intrat John Hebert...si neinitiata de mine...l-a scanat cu superficialitate si a busit in ras. Omul este o poezie si fara instrument...moaca de britanic neaos (cel putin asta mi-a inspirat mie), desi e american get beget, completata de o tinuta "funny" (nu gasesc alt termen): ochi rotunzi apropiati, fata prelunga, gura mica, nasul mare, mustacioara, ochelari si pantalonii mulati rosii (piesa de rezistenta)...Demential. Unul dintre cei mai cautati contrabasisti din New York - bun, foarte bun.

Lucian Ban, prezentat drept cel mai talentat pianist roman din New York, foarte prost vorbitor de limba materna..., foarte expresiv, accesorizat cu o palarie sic - piesa lui de rezistenta Privindu-l nu ma puteam opri sa gandesc: "Domane...cat de greu trebuie sa fie sa traiesti cu un artist!!!". Complex...numai prin mimica si gestica. Eric McPherson...genial baterist, pata de culoare a trupei, deliciul publicului...Si dintre toate locurile din sala...eu am stat fix langa el...in imediata apropiere a tobelor, simtitnd pana in maduva oaselor fiecare bataie. Uneori aveam impresia ca pianistul, basistul si saxofonistul nici nu mai existau...pentru mine piesele au fost preponderent cantate la tobe. A avut un moment in care geniul lui s-a dezlantuit atat de tare incat am fost tentata sa ma ridic sa-i dau doua dupa ceafa sau sa-i fac gestul ala pe care Benny Hill il facea tipului aluia chel...Tzac tzac tzac cu palma pe chelia lui Eric. M-am abtinut pentru ca m-ar fi linsat publicul extaziat.

In fine...Cristian Soleanu...cel mai normal dintre toti si compozitorul pieselor de aseara. Saxofonist.

Impresia de ansamplu: buna! Jazzul este, totusi, pentru mine o muzica greu de inteles, uneori ritmul lui sincopat si sunetele aspre...ma irita. Dar am dezvoltat o pasiune pentru tobe. Sau pentru dexteritatea lui Eric (cum schimba el betele...si cat de natural desuruba o chirimitza de la una dintre tobe cu o mana, in timp ce batea ritmul cu cealalta...ceva fantastic).

...Clar o sa-mi inscriu copilul la cursuri de bateristi. Dar pana atunci...o sa raman cu imaginea impresionantului Eric aplecat peste tobe cu un zambet sigur pe fata.