Frica...stare de adanca neliniste...
Nu vorbesc despre frica de moment provocata de bolovanul care se apropie de crestetul tau si pe care il privesti paralizat, stiind ca n-ai unde sa pleci din calea lui si sperand numai sa devieze cumva. Nu vorbesc despre frica provocata de lama cutitului lipita de pielea gatului tau si de vocea celui care te ameninta cu moartea.
Vorbesc depre frica de durata, viscerala, generalizata, care-ti paralizeaza tot: creier, miscari, viata... Frica provocata de pericolul imaginar. Anticiparea pericolului duce la amplificarea starii de neliniste, prin inevitabila exagerare a lui. Aflat in punctul culminant nici nu mai stii de ce te temi mai tare: de realitate sau de frica, pe care ai cultivat-o pana in clipa respectiva; frica acumulata te apasa infinit mai mult decat momentul in sine. Ajungi in fata realitatii blocat, tranchilizat, anesteziat si asisti naucit la derularea ei, tocmai atunci cand trebuie sa ai simturile ascutite!
Lipsa de curaj...te nelinisteste! Curajul de a decide, astfel incat regretul sa nu existe. Evident ca oricare ar fi decizia exista ceva ce vei pierde. Mica, mare, insemnata...neinsemnata...pierderea va aduce dupa sine un pui de regret. E bine sa il adopti, sa-l botezi cu un alt nume si sa-l cresti, transformandu-l in ceva pozitiv.
Dracul nu este atat de negru...chiar daca vine cu toata artileria si te loveste din toate partile...dracul este numai un personaj imaginar. In realitate...va exista intotdeuna o rezolvare a problemei... Si pana la momentul rezolvarii, asteapta calm si rabdator. Uneori o rezolva timpul si trecerea, fara a fi nevoie de a lua neaparat o decizie.
Oricum ar fi... sa fie fara frica!!! Frica este o dovada de neputinta, iar in cazul in care ai facut tot ce era de facut pentru ca lucrurile sa mearga bine, neputinta nu este a ta, prin urmare nici frica nu trebuie sa fie a ta.
Dar...n-ar fi mai frumos sa vorbim despre jazz? Unora le place. Aseara am asistat la un eveniment cel putin interesant. Patru reprezentanti ai genului (2 romani, 2 straini), aflati pe scena mica a Teatrului Act, foarte pasionati de "munca" lor, 2 dintre ei total desprinsi din decorul obisnuit...reusind sa transmita cu ajutorul sunetelor emotii. Primul a intrat John Hebert...si neinitiata de mine...l-a scanat cu superficialitate si a busit in ras. Omul este o poezie si fara instrument...moaca de britanic neaos (cel putin asta mi-a inspirat mie), desi e american get beget, completata de o tinuta "funny" (nu gasesc alt termen): ochi rotunzi apropiati, fata prelunga, gura mica, nasul mare, mustacioara, ochelari si pantalonii mulati rosii (piesa de rezistenta)...Demential. Unul dintre cei mai cautati contrabasisti din New York - bun, foarte bun.
Lucian Ban, prezentat drept cel mai talentat pianist roman din New York, foarte prost vorbitor de limba materna..., foarte expresiv, accesorizat cu o palarie sic - piesa lui de rezistenta Privindu-l nu ma puteam opri sa gandesc: "Domane...cat de greu trebuie sa fie sa traiesti cu un artist!!!". Complex...numai prin mimica si gestica. Eric McPherson...genial baterist, pata de culoare a trupei, deliciul publicului...Si dintre toate locurile din sala...eu am stat fix langa el...in imediata apropiere a tobelor, simtitnd pana in maduva oaselor fiecare bataie. Uneori aveam impresia ca pianistul, basistul si saxofonistul nici nu mai existau...pentru mine piesele au fost preponderent cantate la tobe. A avut un moment in care geniul lui s-a dezlantuit atat de tare incat am fost tentata sa ma ridic sa-i dau doua dupa ceafa sau sa-i fac gestul ala pe care Benny Hill il facea tipului aluia chel...Tzac tzac tzac cu palma pe chelia lui Eric. M-am abtinut pentru ca m-ar fi linsat publicul extaziat.
In fine...Cristian Soleanu...cel mai normal dintre toti si compozitorul pieselor de aseara. Saxofonist.
Impresia de ansamplu: buna! Jazzul este, totusi, pentru mine o muzica greu de inteles, uneori ritmul lui sincopat si sunetele aspre...ma irita. Dar am dezvoltat o pasiune pentru tobe. Sau pentru dexteritatea lui Eric (cum schimba el betele...si cat de natural desuruba o chirimitza de la una dintre tobe cu o mana, in timp ce batea ritmul cu cealalta...ceva fantastic).
...Clar o sa-mi inscriu copilul la cursuri de bateristi. Dar pana atunci...o sa raman cu imaginea impresionantului Eric aplecat peste tobe cu un zambet sigur pe fata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu