Limbajul comun

Ne intelegem si cand vorbim limbi diferite. Sigur. Imi amintesc ca Sancho a reusit sa obtina informatii despre aeroportul din Sofia, alergand cu bratele deschise in jurul unei bulgaroaice cu ochii bulbucati de uimire si sa se vindece de boala ce tocmai urma sa i se intample, mimand intr-o farmacie un semicerc in jurul abdomenului si facand semne disperate cu mana la baza gatului...Am aflat mai tarziu ca farmacista nu ii daduse o pilula contra durerilor de stomac sau de gat.

Da...se poate sa ne intelegem intre noi chiar si atunci cand cuvintele pe care le scoatem pe gura sunt staine...cu ajutorul corpului, prin semne.

Si uneori...din priviri...insa aici lucrurile se complica putin mai mult, pentru ca partenerul de conversatie ar trebui sa fie unul cu care ori ai o chimie extraterestra spontana, ori iti este aproape de foarte mult timp si va cunoasteti bine.

Se poate si telepatic...asa cum ii "spun" eu mamei mele sa-mi gateasca ceea ce as vrea sa mananc cand ajung acasa, dar asta deja ar putea fi coincidenta sau exagerare.

Prin urmare nici limbajul si nici chiar distanta fizica nu reprezinta un handicap in conversatie.

Prapastia se deschide la continut, insa. Vorbim limbi diferite cand nu reusim sa intelegem substanta, cand nu facem parte dintr-un grup cu un limbaj comun, cand istoria dintre oameni a nascut povesti comune si ticuri frazeologice...Iar placerea vine atunci cand intalnesti un om  dupa zeci de ani si constati ca timpul, imprejurarile si cultura au lucrat in acelasi sens pentru amandoi. Pentru ca exista un slang universal: cel al bunului simt, al bunei educatii, al bunului gust, al unei culturi neinfestate de aberatii si piziponcarii...al binelui...in general.

M-am bucurat seara trecuta de prezenta unui om care m-a facut sa ma simt mai bogata, mai potrivita si mai bucuroasa.

Introspectie

N-am mai scris pe blog de foarte mult timp. Am impresia ca statutul de mama nu-mi mai permite sa fac asta...adica scrisul pe blog este, pe undeva, o mascareala sau o manifestare a unor ganduri pe care, acum, mama fiind, n-ar mai trebui sa le am. Nici nu cred ca le mai am...m-am descarcat de ganduri, m-am golit de memoria gandurilor precum calculatoarele vechi, am facut un memory dump, cum spunea Vlad Zografi. Numai ca el a facut un memory dump intr-o carte...iar eu undeva in aer.

Desi...daca stau mai bine sa ma gandesc n-as spune ca am descarcat, ci mai degraba ca am acumulat pana intr-un punct in care m-am blocat. Ar trebui sa fac un memory dump, insa am nevoie de ceva care sa ma declanseze. Sa fie exercitiul scrisului, am zis.

Am trait in ultimul an cateva experiente din care am invatat tot ce m-am straduit sa pricep de cand ma stiu si n-am reusit. Mi-am raspuns la intrebarile care ma apasau si mi-am luminat colturile cele mai negre ale existentei, intr-un fel in care nici nu mai indrazneam sa sper.

La descoperirea "infinitului din mine" m-au ajutat mult oamenii pe care i-am intalnit, prin sentimentele pe care mi le-au aratat sau prin cele pe care m-au incurajat sa le arat, prin experientele pe care le-am trait alaturi de ei, prin exemplu si contra-exemplu, prin simpla prezenta sau prin intentiile lor.

Am inteles ca sinceritatea este un act de curaj si am inceput sa o practic. Am inteles ca ceea ce mi se intampla este ceea ce merit si ca binele sau raul sunt astfel prin prisma perceptiei mele.

Am inteles ca pana si cel mai de neinteles fenomen, moartea, poate fi considerat un bine, in functie de unghiul din care alegi sa-l privesti.

Imi amintesc ca aceasta pozitie a mea in fata mortii, nascuta poate dintr-un egoism mult criticat de unii, foarte evident si autodeclarat fara ipocrizie, a trezit candva o reactie care m-a atins destul de mult, fortandu-ma sa-mi reconsider pozitia. In fata unei posibile morti, pe care eu o vedeam eliberatoare si pentru viitorul mort, dar si pentru familia acestuia, familia celui amenintat de moarte statea ingrozita si ar fi facut orice sa il mai opreasca pentru cativa ani in viata. Si expunerea mea rece si rationala a starnit o reactie pe care acum as declara-o dojenitoare, dar care atunci m-a facut sa ma simt mica si hidoasa. Atat de mica si de hidoasa incat nici n-am avut curajul sa ma gandesc la altceva decat la asta. "Tu nu ai suflet...esti insensibila. Dar imagineaza-ti ca ar fi cel care te-a crescut pe tine..."

Nu-mi pot imagina asta pentru ca mi se pune o ceata in creier si din capul pieptului porneste o furtuna care mi se opreste toata in gat sub forma unui nod. E usor sa fii rational, obiectiv, egoist sau rece atunci cand lucrurile nu ti se intampla tie.

E usor sa vezi mai departe de clipa dezastrului cand nu esti in mijlocul lui...e usor...Si poate ar fi mai usor sa treci peste dezastru sau sa depasesti momentele grele din viata daca ai putea fi chiar asa: insensibil, rece, distant, obiectiv, rational, egoist.

Am devenit in timp un om insensibil, pentru ca m-am obligat sa trec prin momente dificile judecand la rece...Am cazut in genunchi numai atunci cand viata copilului meu atarna de mana dibace a unui medic...si atunci am simtit tot ce invatasem sa nu mai simt...am simtit infinit!

Da...cred in infinitul din noi! :)

"In gandul meu ... "

Am intalnit "frumusetea", am stat la masa cu ea si i-am ascultat confesiunea. Din pacate, am reusit sa o manjesc, pentru ca in viata mea visurile se spulbera repede sub presiunea realitatii. Dar...am intalnit-o si ma bucur ca exista. Credeam ca nu voi mai avea vreodata ocazia sa privesc in fata frumosul si sa ma bucur de libertatea pe care mi-o inspira imaginea lui. Mi-ar fi placut sa fiu orice altceva decat om inlantuit de imprejurari: o oglinda, un gand, o idee sau o banca intr-un parc. Mi-ar fi fost mult mai usor sa multumesc destinului ca m-a pus din nou in fata "fumosului". Dar nu's. Sunt numai eu, trecuta prin ani, prin timp, prin experiente variate, printre oameni fel de fel. M-am incarcat cu ganduri si m-am obisnuit sa primesc numai trairile care imi fac existenta mai comoda ... nu mai linistita, ci mai comoda. Astfel ca nu ma pot avanta prea mult si nu ma pot pierde nicio clipa. Poate doar o clipa...pentru a gusta o dimineata insorita, verde, dezgolita si plina de sensuri. Dar asta ar fi o imprudenta care m-ar costa probabil mult...mult prea mult. Acum as vrea sa .... "merg pe strada in delir, orbecaind prin noapte ore'n sir...În locuri despre care n-am habar/Cu mâna strecurata în buzunar./Târziu în anotimp posomorât,/Să cadă frunze peste paşii mei./Şi sa-mi arunc esarfa de la gât,/Să-mbratisez copacii pe alei." vorba cantecului...

Ceva m-a impresionat si pe mine...faptul ca frumosul se ia. In prezenta lui eu am fost "frumoasa" si mi-a placut. Intr-o zi...voi ramane asa. Sunt sigura. In viata asta sau in alta, ma voi molipsi si eu de frumos si voi vrea sa ma pierd intr-un sir de dimineti pline de sensuri!

Multumesc!

Multumesc oamenilor care exista pentru ca exista; ei sunt etaloanele mele, punctele mele de reper si standardele mele. Ii multumesc chiar si celui mai josnic dintre cei pe care i-am cunoscut, pentru ca m-a invatat sa ma redescopar intr-un fel pe care nu-l banuiam. Ii multumesc pentru ca am devenit mai puternica si pentru ca am inteles ce inseamna sa spui "NU", fara sa rostesti neaparat acest cuvant. Ii iubesc pe cei care mi-au fost si-mi sunt alaturi indiferent de reactiile, toanele, mofturile, actiunile si faptele mele. Ii iubesc pe cei care mi-au fost prieteni candva si care vor ramane vesnic in memoria mea ca prieteni, chiar daca timpul si distanta s-au pus ca un zid intre noi. Le multumesc parintilor mei, carora simt ca spunandu-le "va iubesc" le spun prea putin. Le multumesc pentru ca m-au sprijinit mereu, indiferent ce...ca m-au nascut si ca nu au fugit de langa mine atunci cand am urlat sau cand nu invatasem inca sa pasesc. Ii multumesc vietii ca mi-a oferit cel mai de pret cadou: viata, experienta nasterii si minunata experienta a iubirii neconditionate. Ii multumesc celui care privindu-ma s-a luminat si a avut puterea sa-mi spuna asta fara sa imi ceara nimic in schimb. Le multumesc celor care au rabdare cu mine si celor cu care eu imi incerc rabdarea. Pe toti ii pastrez in amintire, chiar daca numai pe unii dintre ei am ales sa-i pastrez vesnic in suflet si atat cat ma tine sau cat vor mai fi...in viata mea!

Confesiune

Varul meu a murit intr-un accident de masina. Avea 20 de ani si o mie de visuri de implinit. Era tot timpul vesel si nu l-am auzit niciodata refuzand pe cineva. Mi-l amintesc blond si cu tenul creol, cu ochii negri ca mura si cu genele lungi, care atingeau ochelarii de soare pe care i-i cumparasem din targ, de Sf Maria. Era micut si vioi si nu-l putea pronunta pe "r"...Ma striga din fata blocului "Coiiiiiii!!! Coiiiiiiii!!!"...iar eu ii raspundeam razand, facandu-i semn sa se opreasca. Plangea rar si numai atunci cand se simtea nedreptatit. Lacrimile mari i se rostogoleau pe obrajii micuti. Radea cu pofta si credea ca eu sunt "iubita lui". Singura. :) Daca as fi avut un frate nu cred ca l-as fi iubit atat de mult. El avea un frate...A ramas cu sufletul pe jumatate gol, alergand tulburat sa se ocupe de inmormantarea lui. Mie nu mi-au spus...Am aflat dupa cateva luni de la accident, de la inmormantare...Si am ramas cu gandul ca l-am tradat...Am si acum numarul lui de telefon in agenda si refuz sa-l sterg sau sa cred ca nu mai e...I-am pastrat mesajele...si astfel am aflat ca am ratat poate ultima sansa de a-l mai vedea in viata, neprezentandu-ma la intalnirea pe care mi-o propusese intr-o sambata, in Bucuresti. As da ...foarte multi ani din viata mea pentru a intoarce timpul. As putea da vina pe cretinul care mi-a mohorat acea sambata si mi-a taiat pofta de a iesi din casa, insa stiu ca numai eu sunt de vina. Familia ar fi trebuit sa fie mai presus de orice. E ciudat cum realizezi cat valoreaza un lucru dupa ce il pierzi definitiv. E ciudat...cum un copil atat de bun si de optimist, atat de plin de viata...moare intr-o zi subit. In acele luni...m-am intrebat de ce nu ma mai cauta, de ce nu imi da macar un telefon sa ma intrebe ...orice... Imi este rusine de mine cand ma gandesc cat l-am hartuit pe fratele lui ca sa-mi dea un numar de telefon macar sau sa-mi spuna ce mai face. Cand am aflat...am simtit...nici nu stiu sa spun ce am simtit sau cum...deznadejde, neputinta, tristete...o tristete fara fund si fara margini. Si mi-am amintit...toate amintirile legate de el. Mi-am amintit cum l-am cunoscut...in scutece, cu fata micuta si cu ochii inchisi, dormind pe patul bunicii noastre. Am adormit langa el, straduindu-ma sa nu ma misc pentru a nu-l trezi. Si mi-am amintit si de ziua cand l-am pedepsit si parca as fi vrut sa-mi cer iertare...Dac-as fi stiut...Asa ar trebui sa iubim...constienti ca cel iubit poate pleca intr-o zi pentru totdeauna. Poate... Mi-e teama sa merg la el...dar va trebui s-o fac. Macar acum sa nu lipsesc de la intalnire.

Din ziua in care am aflat l-am inchis in mine. Sunt in jurul meu atat de multi cei care il plang incat eu trebuie sa fiu cea care ii sustine. As vorbi despre el si l-as plange...uneori...mai mereu. Insa m-au privat (spre binele meu...stiu) de suferinta pe care ei au simtit-o cand l-au coborat in pamant. De durerea prin care au trecut cand i-au vazut capul zdobit. Ma simt de parca le-as fi datoare...datoare sa fiu cea care asculta si tace. Datoare sa-mi inghit lacrimile. Insa...acum...

Acum ma priveste dintr-o poza. Are 4 ani si se tine cu mana de poalele bluzitei pe care i-au dat-o de la cresa. Sta lipit, aproape rezemat, de o fetita de varsta lui si rade. Pentru el cred in viata de apoi si pentru el il invoc pe Dumnezeu, rugandu-l sa aiba grija...Sper, in ciuda logicii si a tuturor convingerilor, ca ma poata auzi de undeva, ca poate simti ceea ce simt pentru el si ca poate citi ce-i scriu acum: Te iubesc!