Multumesc!

Multumesc oamenilor care exista pentru ca exista; ei sunt etaloanele mele, punctele mele de reper si standardele mele. Ii multumesc chiar si celui mai josnic dintre cei pe care i-am cunoscut, pentru ca m-a invatat sa ma redescopar intr-un fel pe care nu-l banuiam. Ii multumesc pentru ca am devenit mai puternica si pentru ca am inteles ce inseamna sa spui "NU", fara sa rostesti neaparat acest cuvant. Ii iubesc pe cei care mi-au fost si-mi sunt alaturi indiferent de reactiile, toanele, mofturile, actiunile si faptele mele. Ii iubesc pe cei care mi-au fost prieteni candva si care vor ramane vesnic in memoria mea ca prieteni, chiar daca timpul si distanta s-au pus ca un zid intre noi. Le multumesc parintilor mei, carora simt ca spunandu-le "va iubesc" le spun prea putin. Le multumesc pentru ca m-au sprijinit mereu, indiferent ce...ca m-au nascut si ca nu au fugit de langa mine atunci cand am urlat sau cand nu invatasem inca sa pasesc. Ii multumesc vietii ca mi-a oferit cel mai de pret cadou: viata, experienta nasterii si minunata experienta a iubirii neconditionate. Ii multumesc celui care privindu-ma s-a luminat si a avut puterea sa-mi spuna asta fara sa imi ceara nimic in schimb. Le multumesc celor care au rabdare cu mine si celor cu care eu imi incerc rabdarea. Pe toti ii pastrez in amintire, chiar daca numai pe unii dintre ei am ales sa-i pastrez vesnic in suflet si atat cat ma tine sau cat vor mai fi...in viata mea!

Confesiune

Varul meu a murit intr-un accident de masina. Avea 20 de ani si o mie de visuri de implinit. Era tot timpul vesel si nu l-am auzit niciodata refuzand pe cineva. Mi-l amintesc blond si cu tenul creol, cu ochii negri ca mura si cu genele lungi, care atingeau ochelarii de soare pe care i-i cumparasem din targ, de Sf Maria. Era micut si vioi si nu-l putea pronunta pe "r"...Ma striga din fata blocului "Coiiiiiii!!! Coiiiiiiii!!!"...iar eu ii raspundeam razand, facandu-i semn sa se opreasca. Plangea rar si numai atunci cand se simtea nedreptatit. Lacrimile mari i se rostogoleau pe obrajii micuti. Radea cu pofta si credea ca eu sunt "iubita lui". Singura. :) Daca as fi avut un frate nu cred ca l-as fi iubit atat de mult. El avea un frate...A ramas cu sufletul pe jumatate gol, alergand tulburat sa se ocupe de inmormantarea lui. Mie nu mi-au spus...Am aflat dupa cateva luni de la accident, de la inmormantare...Si am ramas cu gandul ca l-am tradat...Am si acum numarul lui de telefon in agenda si refuz sa-l sterg sau sa cred ca nu mai e...I-am pastrat mesajele...si astfel am aflat ca am ratat poate ultima sansa de a-l mai vedea in viata, neprezentandu-ma la intalnirea pe care mi-o propusese intr-o sambata, in Bucuresti. As da ...foarte multi ani din viata mea pentru a intoarce timpul. As putea da vina pe cretinul care mi-a mohorat acea sambata si mi-a taiat pofta de a iesi din casa, insa stiu ca numai eu sunt de vina. Familia ar fi trebuit sa fie mai presus de orice. E ciudat cum realizezi cat valoreaza un lucru dupa ce il pierzi definitiv. E ciudat...cum un copil atat de bun si de optimist, atat de plin de viata...moare intr-o zi subit. In acele luni...m-am intrebat de ce nu ma mai cauta, de ce nu imi da macar un telefon sa ma intrebe ...orice... Imi este rusine de mine cand ma gandesc cat l-am hartuit pe fratele lui ca sa-mi dea un numar de telefon macar sau sa-mi spuna ce mai face. Cand am aflat...am simtit...nici nu stiu sa spun ce am simtit sau cum...deznadejde, neputinta, tristete...o tristete fara fund si fara margini. Si mi-am amintit...toate amintirile legate de el. Mi-am amintit cum l-am cunoscut...in scutece, cu fata micuta si cu ochii inchisi, dormind pe patul bunicii noastre. Am adormit langa el, straduindu-ma sa nu ma misc pentru a nu-l trezi. Si mi-am amintit si de ziua cand l-am pedepsit si parca as fi vrut sa-mi cer iertare...Dac-as fi stiut...Asa ar trebui sa iubim...constienti ca cel iubit poate pleca intr-o zi pentru totdeauna. Poate... Mi-e teama sa merg la el...dar va trebui s-o fac. Macar acum sa nu lipsesc de la intalnire.

Din ziua in care am aflat l-am inchis in mine. Sunt in jurul meu atat de multi cei care il plang incat eu trebuie sa fiu cea care ii sustine. As vorbi despre el si l-as plange...uneori...mai mereu. Insa m-au privat (spre binele meu...stiu) de suferinta pe care ei au simtit-o cand l-au coborat in pamant. De durerea prin care au trecut cand i-au vazut capul zdobit. Ma simt de parca le-as fi datoare...datoare sa fiu cea care asculta si tace. Datoare sa-mi inghit lacrimile. Insa...acum...

Acum ma priveste dintr-o poza. Are 4 ani si se tine cu mana de poalele bluzitei pe care i-au dat-o de la cresa. Sta lipit, aproape rezemat, de o fetita de varsta lui si rade. Pentru el cred in viata de apoi si pentru el il invoc pe Dumnezeu, rugandu-l sa aiba grija...Sper, in ciuda logicii si a tuturor convingerilor, ca ma poata auzi de undeva, ca poate simti ceea ce simt pentru el si ca poate citi ce-i scriu acum: Te iubesc, Bebito! Bitza...ne este tare dor de tine. Pentru ca altfel nu se mai poate...vino in vise!

Mama

Nu pot spune ca studiez animalele...in sensul ca nu sunt biolog, ornitolog sau Steve Irwin, desi mi-as dori. Dar citesc si scriu despre ele de ceva vreme. Inainte de asta le consideram inferioare oamenilor din toate punctele de vedere. Ratiunea cica ar fi cea care ne face superiori. Dar, irational, am remarcat ca animalele au o evolutie mai decenta si mai morala decat a multor oameni cu facultati, doctorate si pretentii de intelectuali nascuti si crescuti intr-un mediu elitist. Nu de foarte mult timp am cunoscut o familie "rasarita", dezbinata...e adevarat...dar scolita si unsa cu toate alifiile. Nu contest capacitatile intelectuale ale niciunuia dintre membrii sai. Nu judec pe nimeni...doar am constatat un lucru care m-a dezamagit: unde e multa carte e si multa prostie.

Mama, o vorbateata din fire, cu un timbru puternic si o voce clara, genul femeii de fier, care se descurca si in jungla si-a cocolosit atat de tare unul dintre pui incat l-a handicapat social. Abia in ultimul timp a inteles probabil ca e vremea sa-l lase sa zboare in lume si sa doarma singur in pat, pentru ca are totusi peste 20 de ani. Pe celalalt l-a impins cat a putut pe scara sociala...l-a meditat, l-a indemanat sa invete, sa faca bani...multi bani...si daca are posibilitatea sa se culce cu oricine (nu cred ca ar fi deranjat-o nici sexul) pentru a accede, pentru a acumula cat mai mult...oricum ar putea. Uneori o intelegeam...facea totul ca se le fie bine....asa cum intelegea ea binele. Alteori nu, pentru ca sunt nascuta si crescuta la tara si mama m-a invatat ca orice as face sa fac prin forte proprii, mi-a spus sa nu mint si sa nu insel...ca roata se intoarce si sa mentin in viata o directie, cat pot eu de dreapta.

Fiecare isi iubeste copiii intr-un fel nemaintalnit si sunt sigura ca toti parintii vor sa-si vada progeniturile cat mai sus si cat mai bine. Sentimentul matern este de neinlocuit si uneori greu de explicat. Chiar daca eu am venit dintr-un alt mediu, am respirat alt aer si am invatat sa invat singura, nu ma uit piezis la cei care au trait in puf sau au avut meditatori inca de pe vremea cand nu stiau sa pronunte "ratusca" dar incepusera sa invete sa spuna "damn it".

Ceea ce m-a dat peste cap a fost atitudinea acestei mame hiper ingrijorate de viitorul baietilor ei fata de o viitoare mama. Pentru ca viitoarea mama s-a nimerit a fi iubita fiului ei, femeia s-a simtit atat de jignita incat a claustrat (metaforic vorbind) pana si ideea de urmas al urmasului ei, pe motiv ca "nu a venit timpul".

Unii traiesc bine si dorm linistiti, pentru ca isi dau dreptate absoluta. Si femeia asta crede ca fiii ei o vor transforma in prima doamna a omenirii si ii aduna in jurul ei astupandu-le ochii si urechile si aratandu-le doar realitatea care le este necesara din punctul ei de vedere. Nu ma deranjeaza...sa faca ce-o vrea...insa e bine sa se abtina a judeca femeile care vor sa devina mame. S-ar putea ca ele sa nasca altfel de copii...unii care sa echilibreze putin balanta si, poate, sa salveze daca nu omenirea, macar ideea de omenie.

Clar animalele ne sunt superioare...cel putin unora dintre noi...Pe mine documentarul ala despre pinguinii imperiali m-a umplut de respect.

Femei

... va conjur...veniti-va in fire si jucati-va rolul demn, pe scena vietii. Am cel putin doua cunostinte de sex feminin, care palesc pe zi ce trece sub influenta masculilor alaturi de care au ales sa-si petreaca o parte din timp. Celalalta parte din timp le-o dedica tot lor, umplandu-si capul cu scenarii care mai de care ...nici nu mai conteaza de care...e scandalos ca nu-si mai gasesc niciun timp pentru ele. Cand le-am cunoscut stateau bine infipte in viata, aveau coloana vertebrala dreapta si picioarele fixate sanatos in pamant...aveau, adica, o existenta independenta si o infatisare senina. Nu tampa...senina, impacata. Probabil ca se plictiseau si nu mi-am dat eu seama.

Dupa o vreme au decis sa intre in cate o relatie. Foarte indicat. Nici nu pledez pentru solitudine. Au disparut din peisaj si si-au trait fericirea inceputurilor lor...fiecare pe al ei. Corect...ca exista o vreme nebuna, cand nu e loc decat de doi. (oricum...prietenii raman la locul lor si asteapta sa iti treaca nervul indragostelii, daca au capul pe umeri, ca doar n-or sa inceapa sa faca crize de gelozie). Pana aici lucrurile sunt bune...insa ...dupa inca un timp au aparut tensiunile in cuplu, iar femeile au inceput sa se cocoseze sub povara nesigurantei, a instabilitatii si a propriilor ganduri. Cauzele - reale sau inventate, presupuse sau afisate cu nesimtire au inceput sa curga in nestire. Minciuni, crize, nervi, isterie, dementa, jigniri etc. Si ele -doamnele mele - au inceput sa paleasca, sa se afunde in depresii si sa croseteze scenarii, in asteptarea unor confirmari care ar fi trebuit sa vina din partea lor. Nu vin...Insa pe masura ce voi va agitati, ei devin mai puternici. Cu cat sunteti mai disperate si mai lipsite de scop fara ei, cu atat ei vor fi mai siguri de propria valoare. Pentru ca in asteptarea confirmarilor lor, voi le confirmati superioritatea, prin scenele voastre bolnave si prin isteriile nestavilite. CALMATI-VA! Fara pilule de ucis nervii, fara legumitul ala nesanatos din pat, cu jaluzelele trase si cu ochii fixati pe telefon, fara lacrimi si fara sange. Ridicati-va moralul, insa mai intai ridicati-va frumoasele trupuri din letargie, imbracati ceva care "va vine" si va pune in valoare, sunati-va cea mai buna prietena si mergeti la o terasa plina de tineri. Flirtati si vorbiti despre orice in afara de ei, masculii pe care singure ati ales sa-i urati si sa-i iubiti in acelasi timp. Plimbati-va in parc sau prin centrul orasului...uite asa...da'n boulea...fara tinta...numai sa fiti printre oameni. Si cand ajungeti inapoi in casa nu lasati niciun gand sa va tulbure, decat gandul la mancare si la somn. A doua zi planificati-va timpul minut de minut, ca si cand el...TheEl... n-ar exista in viata voastra.

Ei bine...in acest punct, domanele mele, aveti doua variante: ori renuntati definitiv, cu capul sus si cu un zambet sarmant brodat pe gurita (ca sa ramana tampitul cu o imagine regretabila), ori ...daca va mananca rau si nu puteti fara, stati...insa pregatiti-va psihicul sa calce nonsalant prin mocirla fara sa se murdareasca. Adica feriti, evitati, omiteti, treceti peste, zambiti mult si iubiti-va, pentru ca dobitocul de langa voi n-o s-o faca decat asa cum il duce pe el mintea, adica intr-un fel care nu va satisface.

Dar sub nicio forma nu va autodistrugeti...nu dramatizati si nu-l mai priviti ca si cand ar fi ultimul barbat din univers. Pentru ca realitatea este una cat se poate de simpla - el este cel care a reusit sa va tulbure pentru ca v-a tinut pe jar, nici macar printr-o strategie, ci printr-un fel de-a fi pe care, daca veti scapa de pacoste, peste cativa ani il veti cataloga drept nesimtire crasa sau indolenta. Insa acum va incita la culme. Asa ca ramaneti, insa nu uitati nicio clipa ca voi contati cel mai mult. Voi si cei care va iubesc neconditionat. Pentru ei, daca nu pentru voi sau pentru numele lui Dumnezeu...pentru orice cauza v-ar veni in minte, va rog: capul sus, pieptul inainte si curaj...Totul trece!

Workoolic

Am imbatranit 20 de ani in 20 de zile...Imi simt corpul greu, pleoapele atarnande si mintea inclestata. Mi s-au inecat corabiile toate si am ramas fara carma. Exagerez...Ma carmesc, dar fac asa un efort, incat mi se impleticesc creierii in cap. Am terminat de scris ce aveam de scris...in sfarsit. Si am vrut sa rasuflu usurata cand m-am trezit cu altceva de scris, de tradus, de cautat...de...imi vine sa imi iau campii. Intr-o vreme ma tot sunau ai mei, ca vazusera ei o stire (la ora 5, evident) cu una de daduse ortul de prea multa munca. E...atunci eram bine. Aveam numai 2 joburi si un curs...Acum e naspa rau...si parca mi-as dori sa fiu compatimita. Sigur...m-ar enerva sa se intample asta...insa macar sa ma sune dracului cineva sa ma intrebe ce mai fac....Ca in bancul ala cu piticul enervant care tot cerea atentie si il ruga mereu pe unu sa il intrebe ce mai face. Iar dupa ce, exasperat, omul l-a intrebat..."ia zi, mai piticule...ce mai faci", piticul i-a raspuns sictirit..."E...ce sa fac?!"
O sa treaca...trist este ca muncesc ca nebuna si trag de mine in toate directiile si nu vad de ce naiba ma omor atata. N-am bani sa-mi cumpar o casa...aproape ca nici nu mi-o mai doresc...Masina n-am si de ce sa-mi iau? Fac 10 min pana la munca si 10 min inapoi, iar restul zilei mi-l petrec cu nasul in carti si cu ochii in monitor. N-am copii...mi-am tocit creierii in scoli si am frecat menta in relatii fara capatai...Dar si daca m-as hotari sa iau vreo pauza ...ar fi tragic. Mi-as aminti mai ales ce am zis acum, ultima data...si m-ar cuprinde damblaua. Asa ca fug...alerg...De un lucru as vrea sa scap musai: de mutra asta nesatisfacuta din oglinda!