N-am mai scris pe blog de foarte mult timp. Am impresia ca statutul de mama nu-mi mai permite sa fac asta...adica scrisul pe blog este, pe undeva, o mascareala sau o manifestare a unor ganduri pe care, acum, mama fiind, n-ar mai trebui sa le am. Nici nu cred ca le mai am...m-am descarcat de ganduri, m-am golit de memoria gandurilor precum calculatoarele vechi, am facut un memory dump, cum spunea Vlad Zografi. Numai ca el a facut un memory dump intr-o carte...iar eu undeva in aer.
Desi...daca stau mai bine sa ma gandesc n-as spune ca am descarcat, ci mai degraba ca am acumulat pana intr-un punct in care m-am blocat. Ar trebui sa fac un memory dump, insa am nevoie de ceva care sa ma declanseze. Sa fie exercitiul scrisului, am zis.
Am trait in ultimul an cateva experiente din care am invatat tot ce m-am straduit sa pricep de cand ma stiu si n-am reusit. Mi-am raspuns la intrebarile care ma apasau si mi-am luminat colturile cele mai negre ale existentei, intr-un fel in care nici nu mai indrazneam sa sper.
La descoperirea "infinitului din mine" m-au ajutat mult oamenii pe care i-am intalnit, prin sentimentele pe care mi le-au aratat sau prin cele pe care m-au incurajat sa le arat, prin experientele pe care le-am trait alaturi de ei, prin exemplu si contra-exemplu, prin simpla prezenta sau prin intentiile lor.
Am inteles ca sinceritatea este un act de curaj si am inceput sa o practic. Am inteles ca ceea ce mi se intampla este ceea ce merit si ca binele sau raul sunt astfel prin prisma perceptiei mele.
Am inteles ca pana si cel mai de neinteles fenomen, moartea, poate fi considerat un bine, in functie de unghiul din care alegi sa-l privesti.
Imi amintesc ca aceasta pozitie a mea in fata mortii, nascuta poate dintr-un egoism mult criticat de unii, foarte evident si autodeclarat fara ipocrizie, a trezit candva o reactie care m-a atins destul de mult, fortandu-ma sa-mi reconsider pozitia. In fata unei posibile morti, pe care eu o vedeam eliberatoare si pentru viitorul mort, dar si pentru familia acestuia, familia celui amenintat de moarte statea ingrozita si ar fi facut orice sa il mai opreasca pentru cativa ani in viata. Si expunerea mea rece si rationala a starnit o reactie pe care acum as declara-o dojenitoare, dar care atunci m-a facut sa ma simt mica si hidoasa. Atat de mica si de hidoasa incat nici n-am avut curajul sa ma gandesc la altceva decat la asta. "Tu nu ai suflet...esti insensibila. Dar imagineaza-ti ca ar fi cel care te-a crescut pe tine..."
Nu-mi pot imagina asta pentru ca mi se pune o ceata in creier si din capul pieptului porneste o furtuna care mi se opreste toata in gat sub forma unui nod. E usor sa fii rational, obiectiv, egoist sau rece atunci cand lucrurile nu ti se intampla tie.
E usor sa vezi mai departe de clipa dezastrului cand nu esti in mijlocul lui...e usor...Si poate ar fi mai usor sa treci peste dezastru sau sa depasesti momentele grele din viata daca ai putea fi chiar asa: insensibil, rece, distant, obiectiv, rational, egoist.
Am devenit in timp un om insensibil, pentru ca m-am obligat sa trec prin momente dificile judecand la rece...Am cazut in genunchi numai atunci cand viata copilului meu atarna de mana dibace a unui medic...si atunci am simtit tot ce invatasem sa nu mai simt...am simtit infinit!
Da...cred in infinitul din noi! :)
