Panza de paianjen

Nu stiu cum mi se intampla...n-as putea sa explic...Citesc o carte si imi place...dupa care in viata mea se petrec niste lucruri care ma contrariaza cel putin. Am terminat "Panza de paianjen" si recunosc...nu mai citisem Cella Serghi, desi am o varsta si niste pretentii in legatura cu mine. Noroc cu Jurnalul...In fine...nu asta e important (adica este...dar nu in contextul asta). M-am identificat cu personajul si m-am regasit aproape in tot. Lectura m-a influentat intotdeuna...mai mult sau mai putin: dupa "Lolita" m-am visat pedofila, dupa "Ce mult te-am iubit" am avut cosmaruri chinuitoare, dupa "Adam si Eva" m-am indragostit in urma unei priviri fulgeratoare si adanci, "Insuportabila usuratate a fiintei umane" m-a marcat pana la depresie. Dar "Panza de paianjen" a Cellei Serghi m-a nimerit asa de bine, incat m-a uimit. Imi lipsea marea...Si astazi primesc un telefon de la o pictorita...intamplator gazda mea...si vorbesc cu ea aproape o ora. Imi povesteste despre cat de mult s-au schimbat lucrurile si ce rai au devenit oamenii, ca e foarte dificil sa razbati astazi si sa traiesti ca artist si ca asa se intampla peste tot, jungla nu e numai in Romania...ea locuieste in Germania. Si am vorbit...incercand sa-i spun ca exista un echilibru in toate si ca orice rau perceput acum ca fiind rau poate fi sursa binelui de mai tarziu, ca exista o compensatie in orice...Eu cred in nebunia asta cu universul ca resursa nelimitata si sunt un om optimist, inainte de a veni americanii sa ma invete cum sta treaba cu gandirea pozitiva. Dar sa nu ma indepartez. Pictorita mea mi-a spus ca aici in Romania are cateva persoane dragi, pe care i-ar placea sa le vizitez, pentru ca simte ea ca mi s-ar potrivi mediul. Si mi-a indicat mai cu seama una...o profesoara de limbi romanice, care organizeaza in fiecare vara un fel de tabara a artistilor la ea acasa...in Vama Veche, unde are o vila. Sa merg acolo...s-ar bucura. Si ma gandeam ca daca pe Alex si pe Michi i-am cunoscut deja...poate ca il voi intalni si pe Petre Barbu...ca sa fiu asa...o Diana intoarsa.

Improvizatie

Nu am simplificat peisajul, desi mi-am propus. E greu si complicat si nu mai fac deloc eforturi sa ma asez impotriva valului. Merg pe el...cat m-o purta si pana unde. Chiar departe de-ar fi, gasesc eu ceva de facut si pe acolo pe unde ajung. Ca insipiratie am...si energie idem. Am irosit zadarnic timp si nervi cautand sa ies din cate ceva, in loc sa imi vad de ale mele si sa imi gasesc niste preocupari interesante, un caine de plimbat, un hamster de crescut...

Improvizez...imi place sa o fac si ma instruiesc in sensul asta. Am inceput un curs. Improvizatia este o arma alba cu care contraatac destinul...Suna grav... Voci potrivnice mi-ar putea reprosa ca fug sau ca ma ascund de mine, de altii sau de ceva anume. Ei bine...nu. E chiar invers: ma regasesc...intr-un fel de nebunie care ma cuprinde in fiecare miercuri seara. Am gasit un loc in care ma simt bine, ma simt eu si ma desprind de realitate, simtind mai mult decat oriunde viata cum palpita. E ciudat ...pentru ca acest loc mi se pare mai real decat oricare altul si cand ma intorc la ceea ce consider in mod normal a fi realitate...ma simt ca intr-un film in care fac figuratie.

De obicei imi place sa impart lucrurile frumoase cu oamenii alaturi de care ma simt bine, asa ca merg cu el...cel despre care povesteam undeva pe aici ca ma amuza si care si-a platit greseala de a fi fost pulist. Imi plac oamenii cu simtul umorului- le-as putea ierta multe. Imi plac discutiile scaparatoare - as petrece o viata experimentandu-le.

Imi place actrita pe care am cunoscut-o aici...cu nume de personaj dintr-un foarte drag mie serial cehoslovac. Arabela are un inel fermecat si transforma incaperea aia mica si goala intr-un univers al posibilitatilor. Libertate si puterea de a fi sincer... Pe prima o simt la a doua am ceva mai mult de lucrat...insa cred ca am pornit pe drumul cel bun.

Sunt cateva amanunte care inca ma mai intristeaza aici, in viata mea...dar sunt atatea lucruri frumoase pe care raul m-a invatat sa le experimentez incat nu pot spune ca regret ceva din tot ce-a fost.

DA si NU

Un pic de DA...un pic de NU...cam asta e toata viata mea...o balanta ca si mine...care se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, fericindu-ma sau nefericindu-ma alternativ. M-am obisnuit sa ma protejez prin negare si sa ma avant in afirmatii, pe care apoi viata mi le rastoarna. N-ar fi atat de rau daca undeva eu as ramane intreaga, nevatamata si impacata cu mine; daca m-as putea defini clar inafara experientelor trecatoare, mai cu seama a celor care se incadreaza la capitolul NU. Sa ma ridic sifonata dintr-o tranta cu destinul, sa ma scutur, sa ma netezesc si sa imi recapat forma imediat, cum fac mutantii aia prin filme. Sigur...intr-un final ma regenerez, insa dobandesc cicatrice si ma trezesc cu nervii iritati si cu o nebuna pofta de a rupe in bucati peretii sau de a lovi in stanga si in dreapta...cel mai des la intamplare si cel mai grav in oameni nevinovati. Acum stau si ma gandesc...adun, scad, socotesc si trag linii imaginare peste un tot pe care nu-l pot cuprinde. Stiu...se presupune ca e simplu...si ca noi suntem cei care complica. Raul e rau si binele e bine intr-o lume dreapta...insa in a mea parca toate sunt cocosate si deghizate in cai verzi pe pereti.

Ascult de cativa ani balivernele unui pierde vara si asist siderata la cate un circ ieftin, care se repeta periodic, in care ma bag si eu ca animala printr-un cerc in flacari si nu reusesc sa trec pe partea cealalta fara sa iau foc. Si ard ca o maciuca in maratonul care nu ma duce nicaieri, intr-o cursa al carei final nu-l vad si a carei miza nici macar nu o cunosc. Toata nebunia este clar o experienta cu NU in fata si cu mult amar la mijloc. Ma trezesc deseori golita ca un butoi cu doagele plesnite...Noaptea ma framant si ziua ma loveste cate o boala prefacuta. Adorm frustrata si visez ape tulburi in care ma scald scarbita...Somnul mi-e fragmentat si obositor. Instinctul de conservare imi aduce uneori in vis cate un mascul puternic care ma ridica din mocirla, ma usuca bine stangandu-ma la piept si ma curata de noroi. Dimineatile imi sunt ceva mai linistite si zilele vin uneori cu cate un episod surpiza (din seria celor pozitive). Alteori ma buseste cate o durere dupa ceafa, care imi zdruncina metabolismul si imi secera privirea.

Prefer sa zac la pat cu 40 de grade la bord decat sa ard de vie, cu zambetul pe buze. As prefera, desigur, cu totul altceva...dar se spune ca nu e frumos sa doresti raul altuia si nici sa recurgi la violenta.

Vorbesc, citesc si scriu...si ma gandesc din ce in ce mai mult si mai bine la mine. Imi numar in gand partile frumoase, prietenii si faptele bune...Nu e rau deloc. Desprinsa din situatiile tensionate in care m-am tot prins de bunavoie si aproape nesilita de nimeni, formez un om intreg. N-am dat numai cu imprumut, am oferit si gratis...si, intamplator sau voit, am ajutati si alti oameni intregi, nu numai lichelele. Am, ce-i drept, starea aia de spart peretii si de aruncat cu bolovani peste tot, dar n-o fac, pentru ca vina nu e acolo unde as putea sa lovesc, ci exact acolo unde lovitura nu reprezinta solutia. Asa ca dau cu multa indiferenta si cu si mai multa rabdare in mine si caut fericirea dincolo de iluzii.

Probabil ca n-am fost eu aceea care a mancat minciuni pe paine si a servit infidelitati la tava si nici cea care s-a revoltat adeseori in fata unei sprancene ridicate in sictir de un imbecil. A fost numai un alter ego insetat de autodistrugere si dornic de rautate. Si poate a ars de tembel sau poate ca nu...sa mor si nu ma mai intereseaza de acum.

Aveam in facultate o buna prietena care stia sa se joace cu cuvintele atat de bine incat ma lasa cu gura cascata de fiecare data. Am reintalnit-o de curand si mi-a dat sa citesc un text...nu si-a pierdut deprinderea...ba este chiar mai abila. Si de fiecare data cand o vad imi creste un zambet mare pe toata fata si mi se deschide sufletul ca portile unui garaj...Reuseste ea nu stiu cum sa ma readuca intr-un fel in fata acelui om pe care il recunosc ca fiind eu. Cu astfel de oameni vreau sa stau la masa si sa inghit linistita fara sa ma intreb daca nu cumva, pe ascuns, mi-au turnat cianura in ciorba. Oamenii care ma linistesc si-mi bucura sufletul cu prezenta lor. Cei care ma mai resusciteaza cu cate un dus rece ca gheata ca sa ma trezeasca la realitate (de tine zic Sancho) si cei care, in general, sunt acolo cand am cea mai mare nevoie de ei, uneori fara sa-i chem, de fiecare data fara sa ceara nimic in schimb sunt cei cu care as vrea sa imi impart timpul. Pentru ca ei reusesc sa scoata la suprafata omul care sunt. Nu cretinii care ma calca pe cap la fiecare pas in dorinta de a-si demonstra lor cat de buni sunt si cat de sus pot ajunge. Nu dobitocii care vin sa ceara si pleaca atunci cand simt ca si-au satisfacut nevoia, iar resursele s-au imputinat, pentru a se reintorce atunci cand ma regenerez, ca sa ia din nou.

Pai da...eu dau...nu ma forteaza nimeni...si nici rau nu-mi pare...dar am dreptul sa nu-i mai vreau pe langa mine, pot sa-i ocolesc...Rau imi pare ca n-am facut-o foarte des si nu mi-am format deprinderea asta.

Delta

"Dati-mi un trup/Voi muntilor/Marilor/Dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/In plin!"

Daca ar fi sa apelez la cuvinte...cam asa s-ar traduce starea mea de acum. Pentru ca nu ma mai incap...am adunat o mie de emotii, o mie de trairi (si aproape niciun gand) in doar trei zile. Am fost in Delta...ceva de vis. O izolare atat de plina si o natura atat de generoasa. Am pescuit...am vaslit...am mancat peste si am dormit...Desi nu a fost soare...nu-mi amintesc sa fi perceput innorarea ca pe ceva de nesuportat, asa cum o percep de obicei. Am avut noroc de companie placuta si parte de liniste. Nu m-am intrebat ce zi este si nici cat e ceasul...nu mi-a pasat de nimic. Cand am parasit pensiunea n-am simtit niciun gol...ma incarcasem atat de mult incat regretele sau nostalgia nu au avut loc in mintea mea. Cam asa ar trebui sa fie totul...orice experienta: sa iesi din ea senin si impacat, plin de ganduri bune si de sentimente placute. Nici macar ploaia din ultima zi n-a reusit sa ma intristeze. Stateam ca niste popandai in asteptarea cataramanului...uzi pana la piele si murati bine de valul care ne botezase zdravan in barca ce ne adusese de la pensiune. Chiar daca la un moment dat l-am auzit pe unul dintre noi protestand: "In viata mea n-am fost asa oropsit"... n-am putut decat sa ma amuz. E drept ca numai la cap nu se udase, pentru ca avea o gluga impermeabila...in rest era ciuciulete...dar n-am putut sa empatizez cu "nefericirea" lui.

Si cand am revenit...lumea nu mi s-a mai parut asa de mica ...si nici problemele atat de mari. Am privit de la balcon copacii infrunziti si luna si am fumat relaxata o tigara. Astazi e marti si inca mai traiesc sub impresia celor 2 zile din Delta. Revad barcile aliniate in fata pensiunii... imi amintesc serile calme si diminetile reci si placute de sub foisor. Si parca am fost in alta lume...