miercuri, 5 decembrie 2012

Limbajul comun

Ne intelegem si cand vorbim limbi diferite. Sigur. Imi amintesc ca Sancho a reusit sa obtina informatii despre aeroportul din Sofia, alergand cu bratele deschise in jurul unei bulgaroaice cu ochii bulbucati de uimire si sa se vindece de boala ce tocmai urma sa i se intample, mimand intr-o farmacie un semicerc in jurul abdomenului si facand semne disperate cu mana la baza gatului...Am aflat mai tarziu ca farmacista nu ii daduse o pilula contra durerilor de stomac sau de gat.
Da...se poate sa ne intelegem intre noi chiar si atunci cand cuvintele pe care le scoatem pe gura sunt staine...cu ajutorul corpului, prin semne.
Si uneori...din priviri...insa aici lucrurile se complica putin mai mult, pentru ca partenerul de conversatie ar trebui sa fie unul cu care ori ai o chimie extraterestra spontana, ori iti este aproape de foarte mult timp si va cunoasteti bine.
Se poate si telepatic...asa cum ii "spun" eu mamei mele sa-mi gateasca ceea ce as vrea sa mananc cand ajung acasa, dar asta deja ar putea fi coincidenta sau exagerare.
Prin urmare nici limbajul si nici chiar distanta fizica nu reprezinta un handicap in conversatie.
Prapastia se deschide la continut, insa. Vorbim limbi diferite cand nu reusim sa intelegem substanta, cand nu facem parte dintr-un grup cu un limbaj comun, cand istoria dintre oameni a nascut povesti comune si ticuri frazeologice...Iar placerea vine atunci cand intalnesti un om  dupa zeci de ani si constati ca timpul, imprejurarile si cultura au lucrat in acelasi sens pentru amandoi. Pentru ca exista un slang universal: cel al bunului simt, al bunei educatii, al bunului gust, al unei culturi neinfestate de aberatii si piziponcarii...al binelui...in general.
M-am bucurat seara trecuta de prezenta unui om care m-a facut sa ma simt mai bogata, mai potrivita si mai bucuroasa.

vineri, 16 noiembrie 2012

Introspectie

N-am mai scris pe blog de foarte mult timp. Am impresia ca statutul de mama nu-mi mai permite sa fac asta...adica scrisul pe blog este, pe undeva, o mascareala sau o manifestare a unor ganduri pe care, acum, mama fiind, n-ar mai trebui sa le am. Nici nu cred ca le mai am...m-am descarcat de ganduri, m-am golit de memoria gandurilor precum calculatoarele vechi, am facut un memory dump, cum spunea Vlad Zografi. Numai ca el a facut un memory dump intr-o carte...iar eu undeva in aer.
Desi...daca stau mai bine sa ma gandesc n-as spune ca am descarcat, ci mai degraba ca am acumulat pana intr-un punct in care m-am blocat. Ar trebui sa fac un memory dump, insa am nevoie de ceva care sa ma declanseze. Sa fie exercitiul scrisului, am zis.
Am trait in ultimul an cateva experiente din care am invatat tot ce m-am straduit sa pricep de cand ma stiu si n-am reusit. Mi-am raspuns la intrebarile care ma apasau si mi-am luminat colturile cele mai negre ale existentei, intr-un fel in care nici nu mai indrazneam sa sper.
La descoperirea "infinitului din mine" m-au ajutat mult oamenii pe care i-am intalnit, prin sentimentele pe care mi le-au aratat sau prin cele pe care m-au incurajat sa le arat, prin experientele pe care le-am trait alaturi de ei, prin exemplu si contra-exemplu, prin simpla prezenta sau prin intentiile lor.
Am inteles ca sinceritatea este un act de curaj si am inceput sa o practic. Am inteles ca ceea ce mi se intampla este ceea ce merit si ca binele sau raul sunt astfel prin prisma perceptiei mele.
Am inteles ca pana si cel mai de neinteles fenomen, moartea, poate fi considerat un bine, in functie de unghiul din care alegi sa-l privesti.
Imi amintesc ca aceasta pozitie a mea in fata mortii, nascuta poate dintr-un egoism mult criticat de unii, foarte evident si autodeclarat fara ipocrizie, a trezit candva o reactie care m-a atins destul de mult, fortandu-ma sa-mi reconsider pozitia. In fata unei posibile morti, pe care eu o vedeam eliberatoare si pentru viitorul mort, dar si pentru familia acestuia, familia celui amenintat de moarte statea ingrozita si ar fi facut orice sa il mai opreasca pentru cativa ani in viata. Si expunerea mea rece si rationala a starnit o reactie pe care acum as declara-o dojenitoare, dar care atunci m-a facut sa ma simt mica si hidoasa. Atat de mica si de hidoasa incat nici n-am avut curajul sa ma gandesc la altceva decat la asta. "Tu nu ai suflet...esti insensibila. Dar imagineaza-ti ca ar fi cel care te-a crescut pe tine..."
Nu-mi pot imagina asta pentru ca mi se pune o ceata in creier si din capul pieptului porneste o furtuna care mi se opreste toata in gat sub forma unui nod. E usor sa fii rational, obiectiv, egoist sau rece atunci cand lucrurile nu ti se intampla tie.
E usor sa vezi mai departe de clipa dezastrului cand nu esti in mijlocul lui...e usor...Si poate ar fi mai usor sa treci peste dezastru sau sa depasesti momentele grele din viata daca ai putea fi chiar asa: insensibil, rece, distant, obiectiv, rational, egoist.
Am devenit in timp un om insensibil, pentru ca m-am obligat sa trec prin momente dificile judecand la rece...Am cazut in genunchi numai atunci cand viata copilului meu atarna de mana dibace a unui medic...si atunci am simtit tot ce invatasem sa nu mai simt...am simtit infinit!
Da...cred in infinitul din noi! :)

joi, 6 septembrie 2012

"In gandul meu ... "


Am intalnit "frumusetea", am stat la masa cu ea si i-am ascultat confesiunea. Din pacate, am reusit sa o manjesc, pentru ca in viata mea visurile se spulbera repede sub presiunea realitatii. Dar...am intalnit-o si ma bucur ca exista. Credeam ca nu voi mai avea vreodata ocazia sa privesc in fata frumosul si sa ma bucur de libertatea pe care mi-o inspira imaginea lui. Mi-ar fi placut sa fiu orice altceva decat om inlantuit de imprejurari: o oglinda, un gand, o idee sau o banca intr-un parc. Mi-ar fi fost mult mai usor sa multumesc destinului ca m-a pus din nou in fata "fumosului". Dar nu's. Sunt numai eu, trecuta prin ani, prin timp, prin experiente variate, printre oameni fel de fel. M-am incarcat cu ganduri si m-am obisnuit sa primesc numai trairile care imi fac existenta mai comoda ... nu mai linistita, ci mai comoda. Astfel ca nu ma pot avanta prea mult si nu ma pot pierde nicio clipa. Poate doar o clipa...pentru a gusta o dimineata insorita, verde, dezgolita si plina de sensuri. Dar asta ar fi o imprudenta care m-ar costa probabil mult...mult prea mult. Acum as vrea sa .... "merg pe strada in delir, orbecaind prin noapte ore'n sir...În locuri despre care n-am habar/Cu mâna strecurata în buzunar./Târziu în anotimp posomorât,/Să cadă frunze peste paşii mei./Şi sa-mi arunc esarfa de la gât,/Să-mbratisez copacii pe alei." vorba cantecului...
Ceva m-a impresionat si pe mine...faptul ca frumosul se ia. In prezenta lui eu am fost "frumoasa" si mi-a placut. Intr-o zi...voi ramane asa. Sunt sigura. In viata asta sau in alta, ma voi molipsi si eu de frumos si voi vrea sa ma pierd intr-un sir de dimineti pline de sensuri!