vineri, 10 iulie 2009

Dragostea dureaza 3 ani

Cand am vazut piesa mai aveam vreo 7-8 luni pana sa ating varsta "critica". Am plecat din sala contrariata. Eram putin dezamagita, usor amuzata si n-as fi putut spune ca mi-a placut pentru ca ma atinsese acolo unde ma durea cel mai tare. Ma identificasem prea mult. Si mi-a fost teama ca acel scenariu poate fi real. Adica...daca dureaza trei ani? Si daca dureaza trei ani numai pentru unul dintre parteneri, mai exact pentru el? parca mi-era si teama si ciuda...si empatizam cand cu personajul masculin, cand cu cel feminin.
Acum...vad ca lucrurile stau chiar asa: dragostea dureaza trei ani. Cu indulgenta. Si termenul de valabilitate nu expira numai pentru el ci si pentru tine...pentru amandoi! E aceeasi garantie: 3 ani. In primul an: pasiune si nerv, in al doilea el incepe sa descope lumea si tu faptul ca ti-ai ascuns lumea pe care a descoperit-o sau invers, iar in al treilea an iti strangi lucrurile si la revedere. Habar nu am ce fel de liant i-a tinut pe bunicii mei lipiti pana la moarte. Poate gura satului, putin mai mult bun simt si multa, foarta multa discretie. O idee mai solida despre casnicie, o constientizare a faptului ca a insela este egal cu ceva rau si un respect fata de norma sociala. Acum ne-am democratizat si ne-am eliberat in asemenea hal incat am ajuns sa ne mandrim cu ceea ce altadata le crapa obrazul celor care ne-au facut. E "cool" sa ai amant/amanta si daca nu stie toata lumea asta se numeste ca esti "pussy whiped" si ca ai o imagine sifonata in fata prietenilor.
Eu nu stiu sa spun cand era mai bine sau cum vine treaba asta cu dragostea pentru ca am fost de ambele parti ale baricadei si m-au durut ambele experiente. Mai tare cea in care am inselat, pentru ca am cazut si in fata mea si in fata lui. A doua oara lovitura a fost mai usor de suportat: a venit dintr-o singura directie, o asteptam si nu m-a atins decat in orgoliu. In rest mi-a fost mila si sila de cel care "m-a lucrat" si jena de lipsa lui de eleganta. Am renuntat treptat si pentru asta ma condam. Am rupt relatia de nenumarate ori si am peticit-o cu vorbe goale pe care chiar daca nu le credeam le ascultam...si asta era deja prea mult.
Trei ani fara noima in care am invatat asa de bine sa ma ascult si sa ma iubesc incat nu vad de ce as regreta ceva. Acum...il aud dar nu-l mai pot asculta si il privesc ca pe un strain. Mana lui intinsa spre mine nu ma mai indeamna la nimic si nu-i mai recunosc nici privirea. Si abia acum inteleg de ce cel pe care l-am mintit a refuzat orice contact cu mine. Pentru ca nu-i mai spuneam nimic. Imi amintesc ultima oara cand l-am intalnit...de ziua mea...anul trecut...eram emotionata pana la lacrimi si am reusit in 10 secunde sa-mi vars un pahar de suc in poala, sa imi rup colierul si sa scap tigara dintre degete...iar el ma privea de dincolo de sapte hotare cu un zambet indiferent in coltul gurii si tacand imi spunea cat de putin ma mai recunoaste. E drept ca nici eu nu-l mai recunosteam dar se simtea care pe cine domina. Caci pana la urma...dragostea asta e un razboi intre sexe care nu se sfarseste nici dupa ce dispare...Pluteste in aer ca o fantoma nelinistita.