DA si NU

Un pic de DA...un pic de NU...cam asta e toata viata mea...o balanta ca si mine...care se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, fericindu-ma sau nefericindu-ma alternativ. M-am obisnuit sa ma protejez prin negare si sa ma avant in afirmatii, pe care apoi viata mi le rastoarna. N-ar fi atat de rau daca undeva eu as ramane intreaga, nevatamata si impacata cu mine; daca m-as putea defini clar inafara experientelor trecatoare, mai cu seama a celor care se incadreaza la capitolul NU. Sa ma ridic sifonata dintr-o tranta cu destinul, sa ma scutur, sa ma netezesc si sa imi recapat forma imediat, cum fac mutantii aia prin filme. Sigur...intr-un final ma regenerez, insa dobandesc cicatrice si ma trezesc cu nervii iritati si cu o nebuna pofta de a rupe in bucati peretii sau de a lovi in stanga si in dreapta...cel mai des la intamplare si cel mai grav in oameni nevinovati. Acum stau si ma gandesc...adun, scad, socotesc si trag linii imaginare peste un tot pe care nu-l pot cuprinde. Stiu...se presupune ca e simplu...si ca noi suntem cei care complica. Raul e rau si binele e bine intr-o lume dreapta...insa in a mea parca toate sunt cocosate si deghizate in cai verzi pe pereti.

Ascult de cativa ani balivernele unui pierde vara si asist siderata la cate un circ ieftin, care se repeta periodic, in care ma bag si eu ca animala printr-un cerc in flacari si nu reusesc sa trec pe partea cealalta fara sa iau foc. Si ard ca o maciuca in maratonul care nu ma duce nicaieri, intr-o cursa al carei final nu-l vad si a carei miza nici macar nu o cunosc. Toata nebunia este clar o experienta cu NU in fata si cu mult amar la mijloc. Ma trezesc deseori golita ca un butoi cu doagele plesnite...Noaptea ma framant si ziua ma loveste cate o boala prefacuta. Adorm frustrata si visez ape tulburi in care ma scald scarbita...Somnul mi-e fragmentat si obositor. Instinctul de conservare imi aduce uneori in vis cate un mascul puternic care ma ridica din mocirla, ma usuca bine stangandu-ma la piept si ma curata de noroi. Dimineatile imi sunt ceva mai linistite si zilele vin uneori cu cate un episod surpiza (din seria celor pozitive). Alteori ma buseste cate o durere dupa ceafa, care imi zdruncina metabolismul si imi secera privirea.

Prefer sa zac la pat cu 40 de grade la bord decat sa ard de vie, cu zambetul pe buze. As prefera, desigur, cu totul altceva...dar se spune ca nu e frumos sa doresti raul altuia si nici sa recurgi la violenta.

Vorbesc, citesc si scriu...si ma gandesc din ce in ce mai mult si mai bine la mine. Imi numar in gand partile frumoase, prietenii si faptele bune...Nu e rau deloc. Desprinsa din situatiile tensionate in care m-am tot prins de bunavoie si aproape nesilita de nimeni, formez un om intreg. N-am dat numai cu imprumut, am oferit si gratis...si, intamplator sau voit, am ajutati si alti oameni intregi, nu numai lichelele. Am, ce-i drept, starea aia de spart peretii si de aruncat cu bolovani peste tot, dar n-o fac, pentru ca vina nu e acolo unde as putea sa lovesc, ci exact acolo unde lovitura nu reprezinta solutia. Asa ca dau cu multa indiferenta si cu si mai multa rabdare in mine si caut fericirea dincolo de iluzii.

Probabil ca n-am fost eu aceea care a mancat minciuni pe paine si a servit infidelitati la tava si nici cea care s-a revoltat adeseori in fata unei sprancene ridicate in sictir de un imbecil. A fost numai un alter ego insetat de autodistrugere si dornic de rautate. Si poate a ars de tembel sau poate ca nu...sa mor si nu ma mai intereseaza de acum.

Aveam in facultate o buna prietena care stia sa se joace cu cuvintele atat de bine incat ma lasa cu gura cascata de fiecare data. Am reintalnit-o de curand si mi-a dat sa citesc un text...nu si-a pierdut deprinderea...ba este chiar mai abila. Si de fiecare data cand o vad imi creste un zambet mare pe toata fata si mi se deschide sufletul ca portile unui garaj...Reuseste ea nu stiu cum sa ma readuca intr-un fel in fata acelui om pe care il recunosc ca fiind eu. Cu astfel de oameni vreau sa stau la masa si sa inghit linistita fara sa ma intreb daca nu cumva, pe ascuns, mi-au turnat cianura in ciorba. Oamenii care ma linistesc si-mi bucura sufletul cu prezenta lor. Cei care ma mai resusciteaza cu cate un dus rece ca gheata ca sa ma trezeasca la realitate (de tine zic Sancho) si cei care, in general, sunt acolo cand am cea mai mare nevoie de ei, uneori fara sa-i chem, de fiecare data fara sa ceara nimic in schimb sunt cei cu care as vrea sa imi impart timpul. Pentru ca ei reusesc sa scoata la suprafata omul care sunt. Nu cretinii care ma calca pe cap la fiecare pas in dorinta de a-si demonstra lor cat de buni sunt si cat de sus pot ajunge. Nu dobitocii care vin sa ceara si pleaca atunci cand simt ca si-au satisfacut nevoia, iar resursele s-au imputinat, pentru a se reintorce atunci cand ma regenerez, ca sa ia din nou.

Pai da...eu dau...nu ma forteaza nimeni...si nici rau nu-mi pare...dar am dreptul sa nu-i mai vreau pe langa mine, pot sa-i ocolesc...Rau imi pare ca n-am facut-o foarte des si nu mi-am format deprinderea asta.