Think!

...m-as fi dus la ea sa-i spun sa nu faca aceeasi greseala, dar n-am gasit forta de a ma ridica din scaunul in care ma fixasem. Va gresi si ea...va regreta poate...sau cine stie...?! O femeie matura, stapana pe miscarile ei, cu vocea hotarata si cu un aer independent. Curand presimt ca lucrurile se vor schimba. Pacat...pacat ca nu realizam ca ceea ce aveam intr-un anumit moment din viata noastra poate fi schimbat in bine, fara sa fie nevoie sa amestecam lucrurile sau sa ne aruncam in bratele primului val care se zareste in mare. Stai potolita pe plaja si bucura-te de soare... citeste o carte, bea ceva - cu alcool eventual... si gandeste putin. Nu e frumoasa linistea? Noooo...te plictiseste probabil. La naiba! Apa e prea potolita, soarele prea molcom, cartea...o insiruire de cuvinte prea cunoscute.

Cum as fi putut sa-i spun ceva ce n-am experimentat? Si de ce as fi facut-o? Oamenii aleg sa mearga pe un drum si poti chiar sa le arati ca destinatia este similara iadului...vor pasi mai abitir si mai incrancenati. Du-te pana acolo, arde-te nitel.

Am observat ca unele femei, trecute de 30 de ani, au un obicei prost: trag la copilasi abia trecuti de 20 si sunt extaziate foarte de prezenta lor agitata. Si si-o fura rau de tot. Dar te poti pune cu instinctul matern? Astia...abia iesiti in lume au asa o privire sorbitoare de parca tocmai au atins o bucata de cer, nu o femeie. Si n-ar fi deloc rau daca i-ar tine, insa e vorba numai despre o privire, maxim doua. E foarte incitant... Cand eram copil si eu as fi retezat dintr-o miscare urmatorii 10 ani, numai sa cresc odata, sa ma simt si eu matura. Si daca s-ar fi putut sa ajung mai tarziu cu 10 ani si fara responsabilitati ar fi fost excelent. Cred ca similar, baietii astia gasesc in femeia de peste 30 de ani o modalitate de a depasi spontan 10 ani din propriile existente si de a se simti barbati. Mai ales ca femeia-trambulina...e oarecum independenta si nu se mai complica cu jocurile alea stupide de adolescenta in calduri care parca ar vrea...parca n-ar vrea. Ea, femeia, stie ce vrea din cel mai pretios punct de vedere al pustanului, ca in rest ce-o mai vrea ea dincolo de acest amanunt, n-are nici cea mai neinsemnata importanta pentru micut. Asadar, independenta si-o asigura singura, ca doar e "fata mare" si se descurca, prin urmare responsabilitati nu necesita. Nu e frumos? Ba da...felicitari baieti si vanatoare placuta. Piata geme de femei care isi doresc copii, dar se feresc de maternitate.

Bun...daca pe ei ii inteleg, mentalitatea lor, a femeilor...ma seaca! De ce, ma? (cu vocea si tonul aluia de la metrou).

Pai...uite-asa...de-un pamplezir, de-o fandoseala...

Think: pretul este cam mare si "marfa" nu merita uneori! Nasteti copii. Nu se mai poarta, dar e mai sanatos!

Please Learn From My Stupidity

Se apropie sarbatorile si ma intalnesc din ce in ce mai des cu oameni deprimati, cu perechi desperecheate, cu visuri cu final de cosmar, cu aripi frante. O fi de la vreme, de la lipsa soarelui, de la prea multe beculete sau, vorba unui amic, de la nutritie. Nu stiu si nici nu vreau sa aflu...as fi, mai degraba, curioasa sa aflu care e reteta fericirii, fara sa stiu neaparat cauza tristetii. Nu este o reteta...stiu...dar preferam sa fie. Si nu d-aia care sa inceapa cu "NU asa", ci o reteta cu 2-3 potiuni care sa-si faca efectul rapid si sa dureze pana se plictiseste omul de fericire si trece la reteta intelepciunii sau la cea a indiferentei...sau la oricare alta reteta crede el ca i s-ar potrivi in momentul ala.

De sarbatori trebuie sa fim veseli, calzi...musai inconjurati de alti oameni veseli si neaparat cu perechea. E, na?! Si daca de sarbatori iti vine sa fii normal? Daca intamplator nu ai cu cine sa treci anul? Daca vrei sa stai intins in pat cu 2 telecomenzi pe burta si cu o sticla de sampanie langa mana dreapta? E de rau? Se cheama ca esti trist? Lame sau cum? Eu zic ca de sarbatori nu trebuie nimic. Nici sa te inghesui ca disperatul prin supermarketuri, nici sa intri in panica daca nu ai brad sau sarmale, nici sa te apuce depresia daca nu ai pereche. Relax! Pregateste-ti bine sufletul...Atat! Personal am trait o experienta suficient de puternica si dezgustator de neplacuta nu mai departe de anul trecut. Daca ma uit bine in jur...n-am invatat nimic din ea. Daca e sa ma holbez undeva in interiorul meu stiu ca mi-am luat lectia: de sarbatori nu ma mai astept la nimeni...ma pregatesc numai sa-mi fie cat de poate de bine sufleteste. In rest...o sa gatesc jambalaya, o sa cumpar sampanie...o sa-mi decorez camera si n-o sa ma gandesc la nimic!

Unora le place jazzul

Frica...stare de adanca neliniste...

Nu vorbesc despre frica de moment provocata de bolovanul care se apropie de crestetul tau si pe care il privesti paralizat, stiind ca n-ai unde sa pleci din calea lui si sperand numai sa devieze cumva. Nu vorbesc despre frica provocata de lama cutitului lipita de pielea gatului tau si de vocea celui care te ameninta cu moartea.

Vorbesc depre frica de durata, viscerala, generalizata, care-ti paralizeaza tot: creier, miscari, viata... Frica provocata de pericolul imaginar. Anticiparea pericolului duce la amplificarea starii de neliniste, prin inevitabila exagerare a lui. Aflat in punctul culminant nici nu mai stii de ce te temi mai tare: de realitate sau de frica, pe care ai cultivat-o pana in clipa respectiva; frica acumulata te apasa infinit mai mult decat momentul in sine. Ajungi in fata realitatii blocat, tranchilizat, anesteziat si asisti naucit la derularea ei, tocmai atunci cand trebuie sa ai simturile ascutite!

Lipsa de curaj...te nelinisteste! Curajul de a decide, astfel incat regretul sa nu existe. Evident ca oricare ar fi decizia exista ceva ce vei pierde. Mica, mare, insemnata...neinsemnata...pierderea va aduce dupa sine un pui de regret. E bine sa il adopti, sa-l botezi cu un alt nume si sa-l cresti, transformandu-l in ceva pozitiv.

Dracul nu este atat de negru...chiar daca vine cu toata artileria si te loveste din toate partile...dracul este numai un personaj imaginar. In realitate...va exista intotdeuna o rezolvare a problemei... Si pana la momentul rezolvarii, asteapta calm si rabdator. Uneori o rezolva timpul si trecerea, fara a fi nevoie de a lua neaparat o decizie.

Oricum ar fi... sa fie fara frica!!! Frica este o dovada de neputinta, iar in cazul in care ai facut tot ce era de facut pentru ca lucrurile sa mearga bine, neputinta nu este a ta, prin urmare nici frica nu trebuie sa fie a ta.

Dar...n-ar fi mai frumos sa vorbim despre jazz? Unora le place. Aseara am asistat la un eveniment cel putin interesant. Patru reprezentanti ai genului (2 romani, 2 straini), aflati pe scena mica a Teatrului Act, foarte pasionati de "munca" lor, 2 dintre ei total desprinsi din decorul obisnuit...reusind sa transmita cu ajutorul sunetelor emotii. Primul a intrat John Hebert...si neinitiata de mine...l-a scanat cu superficialitate si a busit in ras. Omul este o poezie si fara instrument...moaca de britanic neaos (cel putin asta mi-a inspirat mie), desi e american get beget, completata de o tinuta "funny" (nu gasesc alt termen): ochi rotunzi apropiati, fata prelunga, gura mica, nasul mare, mustacioara, ochelari si pantalonii mulati rosii (piesa de rezistenta)...Demential. Unul dintre cei mai cautati contrabasisti din New York - bun, foarte bun.

Lucian Ban, prezentat drept cel mai talentat pianist roman din New York, foarte prost vorbitor de limba materna..., foarte expresiv, accesorizat cu o palarie sic - piesa lui de rezistenta Privindu-l nu ma puteam opri sa gandesc: "Domane...cat de greu trebuie sa fie sa traiesti cu un artist!!!". Complex...numai prin mimica si gestica. Eric McPherson...genial baterist, pata de culoare a trupei, deliciul publicului...Si dintre toate locurile din sala...eu am stat fix langa el...in imediata apropiere a tobelor, simtitnd pana in maduva oaselor fiecare bataie. Uneori aveam impresia ca pianistul, basistul si saxofonistul nici nu mai existau...pentru mine piesele au fost preponderent cantate la tobe. A avut un moment in care geniul lui s-a dezlantuit atat de tare incat am fost tentata sa ma ridic sa-i dau doua dupa ceafa sau sa-i fac gestul ala pe care Benny Hill il facea tipului aluia chel...Tzac tzac tzac cu palma pe chelia lui Eric. M-am abtinut pentru ca m-ar fi linsat publicul extaziat.

In fine...Cristian Soleanu...cel mai normal dintre toti si compozitorul pieselor de aseara. Saxofonist.

Impresia de ansamplu: buna! Jazzul este, totusi, pentru mine o muzica greu de inteles, uneori ritmul lui sincopat si sunetele aspre...ma irita. Dar am dezvoltat o pasiune pentru tobe. Sau pentru dexteritatea lui Eric (cum schimba el betele...si cat de natural desuruba o chirimitza de la una dintre tobe cu o mana, in timp ce batea ritmul cu cealalta...ceva fantastic).

...Clar o sa-mi inscriu copilul la cursuri de bateristi. Dar pana atunci...o sa raman cu imaginea impresionantului Eric aplecat peste tobe cu un zambet sigur pe fata.

Ziua zero

Lipsa acuta de inspiratie...Amanari...Decizii care nu vor fi luate, probabil, niciodata...apasarea gandului luarii celei mai bune decizii, povara gandului ca acest gand este inutil. Tristeti in fata faptelor care au ramas neschimbate in rau. Dezamagiri...

Astazi nu am chef de nimic...nici macar de ceai sau de muzica. Poate de un meci de box, privit din tribuna, la care sa se strige cu patima: "Sparge-i, bah, fatza...rupe-l in doua, umple-l de sange...omoara-l!" Da, da...stiu...astazi gandesc urat. Nu mai cred in forta gandirii pozitive, iar energiile imi sunt toate pe minus. Am obosit...si voi trage cortina.

Un singur gand ma relaxeaza...ca astazi poate fi ziua zero...

Din culise

Astazi...26 noiembrie, 2008 (de la "Poimaine, alaltaieri" am ramas cu intonatia actorilor si mi-am format un tic verbal)...este ziua in care institutia unde lucrez isi inchide portile pentru a sarbatori. Ar fi trebuit sa ma bucur, dar anul acesta nu-mi vine. Programul artistic este slabut, daca nu chiar foarte slab...asa ca stau aici, in fata calculatorului, si il ascult pe Biblios, care-mi reproduce cu muuuuuuulta placere un pasaj din Cancan despre idila dintre Treistariu si Tarky: mai exact cum au petrecut ei doi o seara de vara fierbinte...cand mergand in decapotabila...Hai, frate! Dupa o noapte cu veioza aprinsa de frica "spiritului" casei in care locuiesc... Dupa un vis in care mancam sarmale intr-un restaurant aflat in statia de autobuz, iar chelnerita careia i-am platit mi-a adus restul in monede de 5 bani...Dupa ce ca ploua afara si ca e ingrozitor de deprimant...exact imaginea lui Treistariu rasturnata peste imaginea lui Tarky (who the f...is Tarky, anyway?) imi lipsea.

Dar Biblos are un fel de a povesti, un fel de a privi si un fel de a zambi, un alt fel de a vedea lucrurile si un anumit fel de a se raporta la oameni...incat...nici spiritul, nici visul si nici monotonia acestei zile nu ma mai indispun. :) Nu i-am multumit niciodata pentru rasul pe care mi-l starneste, pentru ca el stie...

Acum realizez si eu de ce nu ma plictisesc niciodata...pentru ca, exceptand zilele bune in care ma simt inexplicabil de exaltata, ma enervez cumplit si din nimicuri si fac treaba aia...deloc indicata: amplific, imi regizez gandurile...Nu recomand!

La noapte...ma voi imbata!

(Libel) Chill

Nu va recomand patinoarul...gheata cu denivelari, multa lume, talente si alunecari in figuri, impiedicati care se urca pe tine din senin, de jur imprejur pahare de unica folosinta aruncare in nestire. E drept ca e ieftin...contra unei sume modice te fatzai pe gheata de la 3 pana la 5 ore, in loc ce una. E oferta!

Si care e marea distractie...n-am inteles niciodata. Deci patinezi....patinezi...patinezi...si? A...mai schimbi sensul din cand in cand. O ora merge...mai intaresti un muschi, mai dai jos niste kilograme, mai cazi, te mai ridici...da' 3 ore, frate? In schimb site-ul e destul de reusit (http://www.patinoaronline.ro/)! Recunosc...nu sunt experta in patinaj, abia de ma tin pe picioare...dar nu sunt nici incuiata, nu refuz ideea de a face ceva la care nu ma prea pricep. Cum altfel sa invat, daca nu exersand? Insa tot nu ma vad rezistand pe patine timp de 3 h. In plus...acum ma doare in cot...la propriu...pentru ca un neinfranat a intrat in mine in plin si din spate...Ce era sa-i fac? M-a pus gramada pe gheata si zambea ca tontul...eu l-am privit aproape cu nervi si i-am zis scurt: "E...brava!" Mi-era ciuda...ca rezistasem pe patine netinuta de manutza si incepusem sa prind si viteza. Deci nu..."mie dati-mi strada-ngusta, unde gusta omul viata mai din plin..." vorba cantecului.

Si apoi...bere, vin...o salata Tornado ...foarte buna, de altfel. Pana-n vin un dialog sustinut despre credite, dobanzi, depozite, comisioane, idei de afaceri... Dupa vin...multa filosofie...pe marginea unei treburi atat de alambicate cum este relatia dintre o femeie si un barbat!

(...) m-am gandit intens la girafe...la okapia, mai exact...mi-am amintit si de folk...Folkul ma relaxeaza!

Apoi noaptea...apoi dimineata...

Vorbeste-mi, am atatea sa-ti spun!

Mi-ar placea sa-ti pot vorbi pe limba mea...sa nu-mi fie mereu teama ca ceea ce iti spun ti-ar putea schimba starea, privirea sau inflexiunea vocii. Este obositor chiar si pentru mine sa vad cum treci de la o stare la alta. Ma tot intreb cum de rezisti tu. Adica...nu simti ca te desprinzi de tine? Nu te pierzi in schimbul asta? Nu consumi prea multa energie? Intr-o zi am sa-ti vorbesc ca unui om intreg si am sa-ti spun tot ce imi trece prin cap...cu riscul de a te transforma din nou in stanca, cu riscul de a-ti intalni din nou privirea rece, chipul inghetat, glasul taios, expresia aspra si chiar cu riscul de a nu mai cunoste o alta fata a ta inafara de asta. Si cand o sa-mi povestesti cat esti de trist si cat de inutil te simti...in loc sa te cuprind in brate si sa te mangai pe crestet am sa-ti spun "Fa ceva! Ia-ti viata aia dezordonata in maini si aranjeaz-o frumos". Si mai presus de orice inceteaza sa mai controlezi pe ceilalti, concentreaza-te pe tine! Ia decizii si asuma-ti consecintele...Ai crescut si nu mai esti un copil rasfatat, care primeste totul de-a gata...priveste-te ca un om integru si matur, mai intai tu, inainte de a pretinde celorlalti sa te priveasca astfel! Si nu-ti fie teama...pentru ca pe mine nu ma sperie nici privirea ta rece si nici glasul tau taios...si n-am sa fug ca o apucata de tine. Iar cand o sa ma duc...lasa-ma...pentru ca atunci imi voi fi epuizat toate resursele, iar nervii mei vor fi fost facuti prastie. Indrazneste sa traiesti fara mine...sau aduna-ti odata puterile si infrunta-ma cu argumente, nu cu priviri reci si atitudini imposibile...

Iti trebuie clarviziune...multa...Ai trait prea des influentat de "carpe diem"-ul ala care ti-a placut tie atat de mult. (cred ca e unul dintre cele mai proaste proverbe...o sa dezvolt intr-o zi...).

Expert in spatii goale

xTc imi trezea o stare de vreau...nu stiu ce treazea in celelalte, insa pe mine ma stranea sa vreau. Vroiam mai mult, vroiam mai bine, vroiam mai mereu. Si asta pentru ca avea un talent extraordinar de a ma face sa ma simt capabila. Prin natura ei, relatia dintre noi nu-mi oferea decat iluzii...dar puntile astea virtuale pe care le construiam, punand fiecare cate o scandura, se aruncau in realitate inspaimantator de mult. Cuvintele...abstractele cuvinte produceau efecte palpabile. Intentia lui...hmmm...am petrecut prea mult timp incercand sa aflu care a fost intentia lui...iar acum, departe fiind de toata fierbanteala acelei relatii, as putea s-o cataloghez, dar n-am s-o fac. Pentru ca, pana la urma, efectele au fost benefice.

E atat de ciudat...cum inlocuim noi lipsurile, ajungand pana intr-acolo incat reconstruim un om. Nu l-am vazut niciodata...decat in poze...dar mi l-am imaginat de nenumarate ori si am avut chiar sentimentul prezentei lui fizice in viata mea. Sigur...m-a alimentat, dar numai cu vorbe...Din ceea ce mi-a spus nu a mai ramas nimic, nimic rasunator sau memorabil...nu pot sa-i reproduc vreun gand sau vreo idee, decat daca rasfoiesc arhivele...stiu, insa, sigur, ca vorbele lui au avut niste efecte, care mi-au influentat devenirea. Nu-l pot face nicicum responsabil, nu sunt indreptatita. Si nici nu vreau...

Stiu ca daca ar fi fost aici...accesibil si palpabil...lucrurile ar fi stat cu totul altfel, pentru ca nu i-as fi permis sa lase frazele neterminate. Aici m-a prins...in spatiile goale, in cele trei puncte pe care eu l-am completat de fiecare data, in functie de stare, de nevoi...de trairi. Si starea de vreau a fost rezultatul acestor goluri...a fost urmarea asteptailor, consecinta imaginatiei si cauza efectelor.

Imi rasuna in cap o fraza..."cine a avut de-a face pana acum cu oameni manipulatori, prea slabi pentru a purta o lupta a faptelor, dar cu mintea suficient de ascutita pentru a atenta la claritatea judecatii altora, stie despre ce vorbesc"! Cine nu...sa-si pastreze mintea treaza!

Flirt in metrou

"Scrie ceva mai vesel..." Adica ce? Sa scriu despre fericire sau despre fluturi, despre cat de vesel e sa traiesti in ziua de azi sau despre cat de frumos pica frunza toamna? Fericirea...nu ma pasioneaza pentru ca e un moment mult prea scurt, pe care il constientizez abia dupa ce a trecut.

Vesel in ziua de astazi? ...E...mai degraba amuzant...s-au ieftinit locuintele. Foarte tare, frate! Da n-ai vazut ce credite ofera bancile? Si criza asta financiara e amuzanta foc. Si procentul ala de 50% e si mai vesel...ca o minge mare de branza fluturata pe un teren indepartat, de la un guvern catre altul, prin fata unor oameni flamanzi.

Flururii si frunzele sunt subiecte dragute, insa nu ma descurc deloc sa le cuprind in cuvinte.

Iata deci, stimate domn, care imi ceri optimism, ca nu pot decat sa te refuz.

Am asistat de curand la un episod oarecum vesel. Un tip inalt, foarte bine facut...genul de mascul feroce, destul de simpatic...aflat in metroul cu care ma plimbam intr-o vineri...vinerea asta mai exact. Inghesuiala mare. La cativa metri de individ o tipa cam de aceeasi inaltime...si, in ciuda staturii impunatoare, extrem de feminina si gingasa. El privind in jos sa nu striveasca pe careva...aproape simultan, ea facand acelasi gest. Dupa care eye contact...si ras sincer. Dragut, nu? Un zambet suav din partea ei si o privire calda...un zambet degajat pe fata lui si o privire concupiscenta. Credeam ca sunt impreuna. Corpurile lor erau atat de orientate unul catre altul, ca pareau inclinate...desi intre ei erau cativa oameni si cativa metri. Zic...da...uite-i si p-astia ce s-au gasit...acolo sus...si se potrivesc de minune. Bravos. Metroul a oprit in statie...cei doi...ea inainte, el dupa...au pornit catre iesire. Asa e intotdeuna la inceput...ea o ia inainte si el o urmeaza. Femeia il invata pe barbat cum e cu vanatoarea. Dupa cativa pasi a venit si momentul vorbirii. Si domnu' bine facut, cu zambetul lui degajat si privirea cu subinteles...n-a gasit alta abordare decat asta: "Ce inaltime ai?" Ea, prefacut surprinsa de indrazneala lui (o cauta, o astepta si chiar stia ca se va petrece...isi incetinise mersul...ehe...) foarte senzuala, a ridicat mana la ureche si a schitat un gest. Si el a repetat ceva mai tare "Ce inaltime ai, MA?". For God sake...Shit...La naiba..."Ma?" Parca am vazut cum se spulbera vraja. Femeia si-a schimbat traseul...Brusc. S-a intors, pasii i-au devenit siguri si repezi si a disparut...Si m-am bucurat.

Daca nici la inceput, in plina vraja, nu gasititi in voi un alt apelativ decat acest impropriu "MA"...pentru a aborda o femeie...e trist, ma!!!! Chiar e trist! Si pentru voi si pentru noi. Eu m-am bucurat asa...din afara, din admiratie pentru ea si din solidaritate feminina. Da e trist, zau!

Si tu imi zici sa scriu ceva vesel...

What the bleep do we know?

"De ce avem mereu acelasi tip de relatii? De ce avem mereu acelasi loc de munca? In acest infinit ocean de potentialitati existente in jurul nostru, cum se face ca re-cream in continuare aceleasi realitati? Nu e uimitor ca avem la dispozitie atatea potentialuri si optiuni, care exista, atata doar ca noi nu suntem constienti de ele? Este posibil oare sa fim atat de conditionati de viata noastra zilnica, atat de conditionati de modul in care ne cream viata, incat ne blocam intr-un punct fix? (...) Si: "...Daca imi modific alegerile, mi se va schimba si viata? De ce nu ma pot schimba? De ce anume sunt dependent? Ce lucru de care sunt atasat, din punct de vedere chimic, voi pierde? Si ce persoana, loc, moment in timp sau eveniment, de care sunt atasat, din punct de vedere chimic, nu vreau sa pierd pentru a nu fi nevoit sa experimentez reactia chimica care ar putea rezulta din aceasta? De aici, tragedia umana. Ne lasam pacaliti de ideea ca nu avem nici un fel de control."

Cand de fapt...cica avem control, avem spatiu (se pare ca avem chiar mai multe spatii paralele, care exista simultan) si avem si libertate. Numai ca ne place sa ne punem zgarda de gat, sa ne construim zabrele...sa ne limitam, obstructionam, restrictionam, cenzuram...pana cand organismul nostru, ofticat de noi, cedeaza...imbatraneste si moare...

Exista in organism niste substante chimice numite peptide, corespunzatoare fiecarui sentiment pe care il incerc la un moment dat. Si daca vreau sa fiu vesela tre sa activez peptida veseliei si sa o alimentez, pentru ca ea sa devina dominanta si nu dominata de peptidele alea naspa. Eu sunt dumnezeul peptidelor mele!

Si daca vreau ...pot escalada muntii, pot conduce un tir, pot sustine un spectacol de improvizatie, pot atinge performante in orice domeniu imi doresc...pot! Ca-mi activez peptida vointei...Si daca realitatea nu-mi convine imi pot crea o alta. Pe sistemul: in loc sa privesc in dreapta cu furie, privesc in stanga cu calm. Asta daca e sa vorbim despre realitatea emotionala...ca daca privesc in stanga cu calm in timp ce in dreapta este un individ cazut in strada...se cheama ca sunt insensibil, inuman si nesimtit rau. Cand realitatea inconjuratoare iti ofera astfel de imagini...activezi peptida omeniei si ajuti omul sa se ridice.

In fine...suntem dependenti de lucruri, de oameni, de locuri, de trairi...si dependenta este ceva ce nu poate fi schimbat...Insa vin cativa..."savanti", ca sa le zic ashe, si iti spun, iar eu subscriu: "Ba se poate, ma!"

...mai bun decat "The Secret".

Sancho ma va felicita, sunt sigura, pentru traiectoria pe care am pornit inca de pe vremea cand noi doua ne petreceam cel putin 8h pe zi impreuna, iar eu citeam Krishnamurti si ea Henry Miller!

"Happiness in intelligent people is the rarest thing I know."

Acum nu stiu...si nici nu ma mai intreb pentru ca mi se face rau. Fizic... Mi se pune un nod in gat...simt un gol in stomac si ma apuca greata. Imi vine sa ma vars toata. E sentimentul ala pe care l-am avut de fiecare data cand am fost nevoita sa aleg, sa iau o decizie sau sa parasesc fortat o obisnuinta. Mai bine incui usa, trag obloanele...ma inchid in casa si ma iau la palme.
N-ai decat sa-ti versi tu stomacul, sa ai tu noduri si goluri si sa te umple pe tine greata, pentru ca eu nu mai vreau!!!! Si daca n-ai s-o faci...te stiu mai fericit din fire si banuiesc ca n-ai s-o faci...nici nu ma gandesc sa ma intorc la sentimentul ala... O sa imi aprind o tigara, o sa dau drumul unui film bun si o sa beau un vin...alb...demidulce... Si maine...dar cine sta sa se gandeasca ce va fi maine?!

Viata la trecut

Nu stiu ce sa zic...nu mi-a placut. Nici nu mi-a displacut. Am plecat, insa, inainte de a se sfarsi. Este a doua sau a treia piesa de la care "evadez".
Platonov ... nu se mai termina, iar din locul in care stateam nu vedem mai nimic pe scena. Parca am parasit sala inainte de a cadea cortina...nu-mi amintesc exact. A fost, insa, o piesa buna, jucata de actori tineri - studenti la UNATC plini de nerv.

Proiectul TEMPS D’IMAGES, care suna atat de interesant, m-a lasat fara cuvinte dupa prima piesa (n-am retinut titlul ...dar cred ca era prima), desi Sanchio a ramas profund impresionata. "Poate ca in tectonica sufletului tau a existat un curent care a coincis cu scenariul, ma Sanchio." Eu una n-am inteles decat ca era vorba despre consumatorism/consumerism/consumism sau cum ii mai spune acestei miscari. Si asta tarziu, dupa ce am scapat de mirare si de blocaj. Am iesit de acolo atat de blank...m-am si mirat ca pot sa misc...credeam ca mi-au murit functiile.

Acum n-a fost chiar asa...am receptat pe deplin textul, pentru ca era in romana si nu in franceza, am reusit sa ma concentrez la jocul actorilor, pentru ca textul era vorbit si nu agatat pe un ecran, la mama dracu...si am si avut un loc bun, in prima linie. Asta nu a constituit neaparat un avantaj, pentru ca atunci cand a inceput piesa am simtit ca ma sufoc sub bombardamentul cuvintelor rostite de actori, fara fir logic, care cadeau din toate partile scenei, la inceput domol, apoi din ce in ce mai repede, dupa care total haotic. Cuvintele se amestecau ametitor, cei 6 actori care le rosteau se apropiau incet (dar sigur!!!) de centrul scenei, iar vocile le deveneau tot mai stridente. D-ra din stanga mea, in mod evident agasata, a si izbucnit la un moment dat: "O...nu!!!!". Eu...ma abtineam din greu si ma chirceam pe scaunul incomod. In sinea mea ma rugam sa nu fie asa toata! Am uitat sa spun ca era bezna. Apoi liniste..."Slava Domnului!!!". Dupa care nu stiam daca mai vreau sa inceapa piesa. Curiozitatea a invins si m-am relaxat. A aparut o actrita imbracata intr-un costum dintr-o lume nedescoperita inca, asezonat cu becuri. Le-a prins de niste placi, vreo 4 la numar, aflate la o inaltime de cativa metri de scena. Dialogul dintre actori m-a prins si s-a invartit vreme de aproximativ 15 min in jurul unei demonstratii antitabac, presarata cu mesaje politice.
Ei da...m-a deranjat nitel faptul ca fiecare scena (piesa a avut vreo 4...sau la atatea am rezistat eu) incepea cu un monolog: "Astazi, 11 noiembrie 2008 ...(si de aici continutul era diferit pt fiecare scena in parte)..m-am gandit ca e timpul sa fac un copil. Acum 6 luni, pe 11 noimenbrie 2008 m-am gandit ca e timpul sa fac un copil. Acum 10 ani pe 11 noimebrie 2008 m-am gandit ca e timpul sa fac un copil. Acum 20 de ani, pe 11 noimebrie 2008...". Am inteles ideea...totul se petrece astazi, acum...intr-un viitor imaginat, dar pe bune ca peste 6 luni nu mai e deloc noiembrie. Ma rog...poate ca in viitorul asta al "implinirii tuturor viselor ecologico-antitabacico-biotehnologice ale prezentului"...se schimba si lunile. Sa se schimbe...eu am plecat dupa ce am urmarit cu interes jocul lu Maddy. Mi-a placut. Maddy mi-a placut, insa ea imi placea oricum. Vocea ei puternica, statura mignona, atitudinea...si mai ales contrastul dintre ele!

Dar asa mi s-a facut un dor de Crai, de Tache, Ianche si Cadar...de decorurile bogate si de costumele vechi. Vreau textul clasic...care nu contine nici "pizda proasta", nici "muie', nici "supt" si nici "frecat"... ("gadilat" se admite).

Un spectacol, doua spectacole...

Stiam unde e...pe o strada ingusta, perpendiculara pe Brezoianu. Dar n-am fost niciodata la vreo piesa acolo. Recunosc! Si astazi am pierdut contactul cu realitatea. De dimineata eram atat de preocupata de niste ganduri... Am mers cu metroul fara sa simt cand am ajuns la Universitate. N-am privit pe nimeni...De obicei o fac: imi gasesc cate o fatza interesanta sau cate un grup mai iesit din decor, gen emo, si o/il urmaresc cu atentia, dar fara sa ma holbez ca o obsedata.

Insa de data asta am ramas in mintea mea, blocata pe o intrebare: de ce mama naibii le este greu unora sa spuna adevarul? Adica sa presupunem ca, din pura intamplare sau fortat de imprejurari, te afli in fata unuia si discutia aterizeaza intr-un punct sensibil si constati ca el stie ca tu ai facut ceva, gen sex cu partenerul sau, dupa caz, cu partenera lui...Si spune calm..."Da. Stiu ca nu mai e nimic intre voi (cu accent pe "mai", accent pe care tu tre sa-l percepi ca pe un fel de mina, si mesajul care ajunge la creier

asul tau micutz sa sune ashe: "Ocoleste ca altfel bubuie!")! " Atunci, in loc de stupidele intrebari in lant (asha vin astea...in lant. Ca de ce sa te calmezi?! Te precipiti, te simti jignit si adevarul te zbuciuma): "Tu vorbesti serios? Adica tu crezi ca...?" neuronul tau ala plictisit, obosit si senin de ce dracului nu te indeamna sa admiti: "Ihi...da! Insa a fost demult si nici nu mi-a prea placut." sau..."La cati parteneri/partenere am avut...sa mor daca mai stiu. Asa o fi..." sau pur si simplu: "Frate...uite ca a venit si toamna. Pica frunzele in draci. Sunt strazile pline!" Adica te si scoti si nici nu minti ca lasul.
Probabil ca e spaima de reactiile violente ale celuilalt. Dar daca a acceptat sa iti vorbeasca ca unui om obisnuit, care si esti...e aproape sigur ca nu iti va lipi capul ala perfid de parbrizul masinii, nu? Oi vrea sa deveniti amici (tu - cel care ascunde si el/ea - cel care stie)...si nu poti periclita o astfel de potentiala relatie. E...hai...cat de prost sau de proasta esti? Invers e posibil mai mereu: un prieten de-o viata poate sa-ti incerce perechea la inceput...Nici voi nu va prea iubiti...lucrurile sunt incerte, insa prietenia ramane.
Unii spun ca asta e politete. Eu zic ca e nesimtire pe fata. Politicos e raspunsul ala cu toamna! Parerea mea sincera este ca, in astfel de cazuri, neuronul tau, care nu are nici un partener, devine gelos pe tine, fapt pentru care refuza sa te ajute.

In fine...am tot mers. Pana la Bulandra...in fata teatrului m-am lovit de doi ochi verzi si reci care m-au intrebat: "Unde mergeti?". Chiar asa...unde merg? "A...am raspuns...aici e Bulandra!" si piticul din capul meu m-a luat la palme: "Da, femeie nebuna...e prea devreme si nici nu e teatrul pe care il cauti. Nu-ti varsa nervii pe tanti portareasa." Am zambit i-am urat o zi buna si am plecat...Unde era? Unde era? Zic..."mai bine sa intreb"... si intreb "Teatrul Act stiti cumva pe unde este?" Ma...din 10 oameni, 2 m-au privit asa de chioras ca m-am simtit chiar vinovata. Gura n-au deschis-o ca sa nu prinda aer. Era frig si era si prea de dimineata. 3 mai sa ma ocoleasca ca nu cumva sa le cer sa completeze cine stie ce formular, chestionar sau alte asemeni, desi nu aveam nimic care sa semene cu o mapa sau cu o figura marcata de un zambet larg si complezent. Vreo 3 mi-au oferit un rictus la modul naiv ashe...de parca tocmai le spusesem ca am vazut un leopard zburand deasupra Cismigiului. Unul singur mi-a zis..."Sorry"...P-asta l-am inteles. In final o doamna amabila mi-a explicat...si atunci am realizat..."Eu caut de fapt Teatrul Mic... la Act merg de ceva vreme si stiu sa ajung cu ochii inchisi in sala de spectacol". I-am multumit si mi-am amintit...strada ingusta care da in Brezoianu. Prea devreme insa si, dupa cum a spus si domnul volubil aflat in zona: "Doamna de la casa de bilete probabil ca acum abia serveste micul dejun!".
Oamenii astia...minunate creaturi ale naturii...care au privilegiul de a gandi si de a se exprima, de a privi si de a analiza, ba chiar de a estetiza uratul folosindu-se, printre altele, de cuvinte...de ce sunt atat de speriati si de stresati? Am impresia ca traiesc intr-o lume plina de cocosati, care mai de care mai preocupat sa se ascunda pe sine, aplecati pana aproape de pamant...ca sa se cuprinda cat mai bine, sa nu cumva sa se scape. Pana mea...oameni buni...Nu va doare coloana vertebrala?

Paradoxurile frustrarii

Frustratul este persoana lipsita de un drept sau de un bun...Inselatul...Ala pedepsit, care sta intr-un colt pe cojile tari ale neputintei, cu pumnii stransi, gata de atac...Pregatit numai, ca de atacat nu ataca mai niciodata. Este inofensiv pentru frustrator, in cazul in care lipsa este de ordin sentimental. Pentru ca el, frustratul tine...crede, spera, asteapta, rabda si inghite mult...in numele dragostei! Si daca n-ar fi asa...frustrarea n-ar mai exista. Adica frustratorul de meserie n-ar avea ce sa ii ia unui om care nu are nimic de oferit, right? Te simti lipsit de ceva in conditiile in care ai ceva-ul respectiv, e la tine si-l mai si arati ca ...baiatul/fata bun/a ce esti tu (ca tontul/toanta adica). Si, intr-o zi, pe neasteptate (ca asa se petrec toate lucrurile naspa), ti-l ridica chiar omul de langa tine...in care ai crezut si care pana mai ieri iti era confesor si destainuit...Nu-ti vine sa-i spargi capul? O...ba da! Insa n-o faci pentru ca daca ii spargi capul ti-e mila rau si parca iti vine sa-l si ingrijesti. Si dupa ce il ingrijesti incepi sa te atasezi de el...si apoi cand se face bine, iar iti sterpeleste cate un bun si tot acolo ajungi, asa ca mai bine ramai cu constiinta impacata si te obisnuiesti tu si cu cojile. Sau incepi sa le mananci...Vezi tu...te adaptezi si intr-o zi parasesti coltul (nu-l dai...il parasesti numai!) si iti gasesti drumul (eventual unul drept, fara hartoape).
In cazul in care il lovesti, ii raspunzi cu aceeasi moneda sau te transformi tu insuti intr-un frustrator...nu faci decat sa acumulezi inca o frustrare. Vei fi, adica, un frustrator frustrat, pentru ca ceea ce ai facut tu se numeste razbunare si nu liber arbitru.
Pai si nu e mai bine sa-ti tii tu bunurile in seif, intr-o banca sau intr-un cufar in podul casei si sa-ti pastrezi drepturile intacte, renuntand sa mai dai margaritar porcilor?
Acum...intreb si eu...ca nu stiu...Si in plus...odata cu imprumutul asta de sarbatori si petreceri de la americani, tara noastra toata are un aspect de Halloween permanent, fapt pentru care e foarte greu sa mai distingi porcii deghizati de porcii adevarati. Iar sa le pui asa la intamplare margaritare in cale tuturor porcilor existenti parca e risipa cam mare!
Da...recunosc sunt frustrata. Nu mult...nitel...dar sunt. Ca d-aia mi-am deschis blog!

Ba se poate

Pentru:
- diminetile tarzii de week-end cu miros de cafea, in care staaaai cu capul golit de ganduri pe pieptul lui frumos lucrat ... si lenevesti. Cand nu stii cat e ceasul si nici nu te intereseaza...cand totul este aproape perfect si crezi ca nimic nu te poate tulbura;
- momentele in care descoperi ca barbatul de langa tine gandeste si verbalizeaza, iar subiectul frazelor lui esti chiar tu. Cand ai impresia ca a priceput care sunt framantarile tale si ca e imposibil sa nu faca ceva ca sa le indeparteze;
- zilele in care deschizi usa si zaresti printre florile unui buchet un zambet tembel si crezi ca posesorul lui face un astfel de gest pur si simplu, fara sa aiba in spate o vina sau un interes;
- noptile lungi si albe...cand nu stii daca e prea tarziu sau prea devreme si iti pare ca nimic rau nu ti se poate intampla...
... sa stii ca simt nevoia sa-ti intaresc: BA SE POATE!
Se poate...pentru ca exista mania de a minti, sindromul bipolar, labilitatea psihica si instabilitatea emotionala!
Eu am viroza respiratorie...Nu doare! Nici pe mine, nici pe ceilalti! Ma incomodeaza putin tusea, dar numai pe mine! Pentru ca nu ma apuc sa tusesc in fata nimanui...Stau in banca mea, cu tusea mea si cu starea mea de incomoditate. Ba chiar ma feresc sa invadez spatiul intim al celorlalti. Din respect...ca poate ii infestez dracului. Nu gasesc nicio voluptate in a tusi altora in nas. Nu fac pe nimeni responsabil de boala mea. Imi asum vina: am dormit dezvelita, cu ferestra deschisa si am umblat de nebuna prin ploaie. Nu o sa ma apuc sa neg ca am viroza...merg la medic. Si e clar ca lumina zilei ca sunt defecta, de vreme ce tusesc cu atata hotarare. Si cand tu mi-ai spus ca sunt bolnava uite ca nu te-am contrazis si nici nu m-am inecat cu propria tuse. Pentru mine a fost limpede: trebuia sa ma tratez si am facut-o!

Zilele de marti

Am in fata o zi de marti cu 8 ore de munca, cu o vizita medicala si o seara incerta...
M-am tot asteptat, intr-o vreme, ca in fiecare marti sa cada cerul pe mine, sa ma loveasca cine stie ce blestem sau sa traiesc cel mai ascuns cosmar al meu. Da...sunt de la tzara si am fost marcata de "cele trei ceasuri rele", cu atat mai mult cu cat intr-o perioada, scurta din fericire, in fiecare marti am trecut cel putin prin doua dintre ele. Imi amintesc ziua in care mi s-a rupt tocul de la pantof exact cand am coborat din autobuz in fata firmei unde urma sa dau un interviu, apoi, iesind din firma, desi am traversat pe trecerea de pietoni, am fost la un pas de botul unui tir, care, evitandu-ma, a intrat intr-un ford (fara victime) si in ameteala mea am uitat sa cumpar bilet la intoarcere (nici nu prea obisnuiam pe atunci) si m-a prins controlul. Si asta intr-o singura zi...de marti! Si da...am picat interviul.
Dupa acest sir de cesuri rele am gandit ca e mai intelept sa uit ca exista o zi de marti in saptamana. Pur si simplu...pentru o vreme saptamanile mele se compuneau din: luni, o alta zi, miercuri, joi, vineri, sambata, duminica. Insa joile incepusera sa ma termine nervos. In fiecare joi se gaseau cel putin 3 persoane care sa ma enerveze cumplit, 2-3 activitati care sa ma stoarca de energie si cel putin o intamplare neplacuta la care sa asist sau sa particip. Cineva mi-a spus candva: "Nu stii sa te relaxezi. Am impresia ca esti tot timpul in alerta...desi asta te ajuta, la un moment dat parca obosesti inainte de vreme...nu pot sa te laud sau sa te critic, nu stiu daca e bine sau e rau...". Despre el, tipul care nu poate fi catalogat, oarecum neutru si oarecum mereu...o sa vorbesc intr-o zi! Noi (pentru ca eram vreo doua :)) ii spuneam xTc.
Treptat am uitat sa mai numesc zilele...Si fara sa-mi dau seama totul s-a reglat. M-am calmat...si cand simteam ca ma cuprinde nebunia imi cumparam bilet la teatru, mergeam la un concert, vizitam o prietena. Deci da, ma...e o chestiune de mentalitate.
Si oricat de stupide ar parea cartile alea americane care iti vorbesc despre gandirea pozitiva sau despre puterea atractiei, trecand peste limbajul facil si peste redundanta si naivitatea exemplelor (e...da! am citit cateva. si?) ...e adevarat: undeva gandul tau intalneste un camp energetic nesfarsit, de unde se incarca si revine la tine plin de forta. Daca il trimiti nervos, se va intoarce inzecit mai nervos. Trimite-l calm si fara inclestare!
E trecut de 12 a.m....am in fata o zi de marti, inca 5 ore de stat in fata calculatorului...As putea sa ma ridic din cand in cand...sa fumez o tigara, sa beau un ceai...sa mai vorbesc cu "fetele" (ghilimele sunt pentru cei doi masculi din departament). Apoi o sa merg la doctor...tusesc ingrozitor. Daca nu eram atat de racita (cred ca raceala e) nici nu mi-as fi dat seama cat de atent si de iubitor poti fi. Oare de ce m-am trezit in creierul noptii si te-am intrebat ce zi e astazi? Visasem ceva si aveam musai nevoie sa stiu ce zi e...Nu-mi amintesc daca mi-ai raspuns. Parca...
Da...certitudinea m-a plictisit mai mereu! Nu mereu...mai mereu!