Stiam unde e...pe o strada ingusta, perpendiculara pe Brezoianu. Dar n-am fost niciodata la vreo piesa acolo. Recunosc! Si astazi am pierdut contactul cu realitatea. De dimineata eram atat de preocupata de niste ganduri... Am mers cu metroul fara sa simt cand am ajuns la Universitate. N-am privit pe nimeni...De obicei o fac: imi gasesc cate o fatza interesanta sau cate un grup mai iesit din decor, gen emo, si o/il urmaresc cu atentia, dar fara sa ma holbez ca o obsedata.
Insa de data asta am ramas in mintea mea, blocata pe o intrebare: de ce mama naibii le este greu unora sa spuna adevarul? Adica sa presupunem ca, din pura intamplare sau fortat de imprejurari, te afli in fata unuia si discutia aterizeaza intr-un punct sensibil si constati ca el stie ca tu ai facut ceva, gen sex cu partenerul sau, dupa caz, cu partenera lui...Si spune calm..."Da. Stiu ca nu mai e nimic intre voi (cu accent pe "mai", accent pe care tu tre sa-l percepi ca pe un fel de mina, si mesajul care ajunge la creier
asul tau micutz sa sune ashe: "Ocoleste ca altfel bubuie!")! " Atunci, in loc de stupidele intrebari in lant (asha vin astea...in lant. Ca de ce sa te calmezi?! Te precipiti, te simti jignit si adevarul te zbuciuma): "Tu vorbesti serios? Adica tu crezi ca...?" neuronul tau ala plictisit, obosit si senin de ce dracului nu te indeamna sa admiti: "Ihi...da! Insa a fost demult si nici nu mi-a prea placut." sau..."La cati parteneri/partenere am avut...sa mor daca mai stiu. Asa o fi..." sau pur si simplu: "Frate...uite ca a venit si toamna. Pica frunzele in draci. Sunt strazile pline!" Adica te si scoti si nici nu minti ca lasul.
Probabil ca e spaima de reactiile violente ale celuilalt. Dar daca a acceptat sa iti vorbeasca ca unui om obisnuit, care si esti...e aproape sigur ca nu iti va lipi capul ala perfid de parbrizul masinii, nu? Oi vrea sa deveniti amici (tu - cel care ascunde si el/ea - cel care stie)...si nu poti periclita o astfel de potentiala relatie. E...hai...cat de prost sau de proasta esti? Invers e posibil mai mereu: un prieten de-o viata poate sa-ti incerce perechea la inceput...Nici voi nu va prea iubiti...lucrurile sunt incerte, insa prietenia ramane.
Unii spun ca asta e politete. Eu zic ca e nesimtire pe fata. Politicos e raspunsul ala cu toamna! Parerea mea sincera este ca, in astfel de cazuri, neuronul tau, care nu are nici un partener, devine gelos pe tine, fapt pentru care refuza sa te ajute.
In fine...am tot mers. Pana la Bulandra...in fata teatrului m-am lovit de doi ochi verzi si reci care m-au intrebat: "Unde mergeti?". Chiar asa...unde merg? "A...am raspuns...aici e Bulandra!" si piticul din capul meu m-a luat la palme: "Da, femeie nebuna...e prea devreme si nici nu e teatrul pe care il cauti. Nu-ti varsa nervii pe tanti portareasa." Am zambit i-am urat o zi buna si am plecat...Unde era? Unde era? Zic..."mai bine sa intreb"... si intreb "Teatrul Act stiti cumva pe unde este?" Ma...din 10 oameni, 2 m-au privit asa de chioras ca m-am simtit chiar vinovata. Gura n-au deschis-o ca sa nu prinda aer. Era frig si era si prea de dimineata. 3 mai sa ma ocoleasca ca nu cumva sa le cer sa completeze cine stie ce formular, chestionar sau alte asemeni, desi nu aveam nimic care sa semene cu o mapa sau cu o figura marcata de un zambet larg si complezent. Vreo 3 mi-au oferit un rictus la modul naiv ashe...de parca tocmai le spusesem ca am vazut un leopard zburand deasupra Cismigiului. Unul singur mi-a zis..."Sorry"...P-asta l-am inteles. In final o doamna amabila mi-a explicat...si atunci am realizat..."Eu caut de fapt Teatrul Mic... la Act merg de ceva vreme si stiu sa ajung cu ochii inchisi in sala de spectacol". I-am multumit si mi-am amintit...strada ingusta care da in Brezoianu. Prea devreme insa si, dupa cum a spus si domnul volubil aflat in zona: "Doamna de la casa de bilete probabil ca acum abia serveste micul dejun!".
Oamenii astia...minunate creaturi ale naturii...care au privilegiul de a gandi si de a se exprima, de a privi si de a analiza, ba chiar de a estetiza uratul folosindu-se, printre altele, de cuvinte...de ce sunt atat de speriati si de stresati? Am impresia ca traiesc intr-o lume plina de cocosati, care mai de care mai preocupat sa se ascunda pe sine, aplecati pana aproape de pamant...ca sa se cuprinda cat mai bine, sa nu cumva sa se scape. Pana mea...oameni buni...Nu va doare coloana vertebrala?
Da, doamna ... frumos ai zis ... adevarul, si dreptatea... si corsetu' de indreptat morala!!!
RăspundețiȘtergerePana una alta, ma Sancio, de ce esti tu trista? ca oamenii is urati, da' femeile's frumoase :))
Si multe rau, nu crezi?!
RăspundețiȘtergere