Cargo - despre prietenie

Si numai daca ai banui ce inseamna prietenia ai fi bogat...
L-ati vazut pe Kempes in concert, dupa accident? (...)

Kempes...a venit in Cargo in 1989 si s-a retras dupa 13 ani (ca o fatalitate), in urma unui grav accident de motocicleta. Retragerea lui a fost comentata si condamnata, regretata si barfita...Niciun tampit nu crede ca Ovidiu Ioncu a plecat in Australia ca sa faca bani din zidarie, pentru ca se castiga mai mult decat din muzica...si cu totii stiu ca nu se prea putea altfel. Adrian Barar declara la un moment dat..."In ultima perioada...as fi colaborat cu el sub orice forma..." Concertele de adio sustinute de Kempes demonstreaza din plin ca Barar si-ar fi vandut si sufletul pentru a-si regasi solistul. Vocea lui Ioncu avea ceva supranatural...are inca...omul deschide gura si chiar daca nu se intelege clar cuvantul, ceea ce ii iese se cheama cantat. Onomatopeele alea din ultima vreme: "mmm", "hhhhnnnn" ...dublate de privirea tampa si de prezenta lui scenica siderata...se pot numi pe scurt "voce"...si nu orice fel de voce, ci una de exceptie. Dar nu despre vocea lui Kempes vreau sa vorbesc...pentru ca, in mod incontestabil, este una legendara...ci despre prietenie...Asa am inceput...

Va recomand calduros sa urmariti tot ce ofera youtube-ul in materie de Kempes dupa accident. Avem un solist stangaci, cu ochii mari si goi...cu privirea pierduta si cu miscari aproape automate, aflat mai mereu in fata unui stativ, pe care sunt notate versurile melodiilor sale. Atunci cand nu are textul sub ochi...scoate niste sunete dezarticulate, sta in fata publicului cu microfonul atarnat pe langa corp si cu un zambet inocent rasarit pe fata... si publicul este in delir...ca si cand...undeva acolo...este prezenta vocea lui puternica, pe care nu trebuie sa o faca auzita...prezenta lui constituie singura o garantie. Si efectul nu e numai in legatura cu publicul, ci si cu propria trupa. pentru ca ... atunci cand tace Ioncu, tac deodata si Barar, Pilan, Pup sau Achim...si il privesc cu totii ca pe Isus rastignit, suferind ca s-a ajuns aici...ca Ioncu nu mai poate face minuni, dar cu licarul ala dat de amintirea a ceea ce a fost si de speranta ca poate va mai fi...Barar tinandu-se de microfon...cu privirea plecata inspre pamant...imi lasa impresia ca plange in el mari de lacrimi...dar zambeste melancolic si isi urmareste omul, ca un animal preocupat de puii lui neajutorati, completandu-l subtil..."Multumim Bucuresti!" (Kempes 2001, Aproape de voi) . Nu-mi spuneti ca Ioncu a plecat in Australia sa faca bani din zidarie, pentru ca rasul ala sincer la vederea unei multimi cu mainile pe sus care ii canta "Aproape de voi" vers cu vers, in intregime...imi spune ca Ioncu s-a retras cu durere, fortat de o soarta absurda.

Am tot respectul pentru Igrisan - are o voce frumoasa, care iti ajunge direct in suflet...insa in concertele live, il acopera din cand in cand Pilan cu tobele lui...Daca mai avea nitica forta ar fi fost fix potrivit cu genul rock-cargo...dar daca mai avea nitica forta se numea Kempes. Ascultati "Doi pasi"... cantat de Ioncu la Unifest...are bucati pe care le mormaie...dar le mormaie grandios, cu vocea aia a lui de te baga in boala...si are mici scapari...fragmente pe care le uita...unde intervine Barar... Si are momente cand tace lung...cand Igrisan ii ia locul...si apoi se intoarce...iar mie una mi se ridica tot parul pe mine, inca de la primul sunet pe care il scoate. Vocea lui te loveste ca un tunet...

Faptul ca trupa sta cu ochii pe Kempes ca pe diamantul Reginei Victoria nu se datoreaza, zic eu, unei frici ca si-ar putea destrama reputatia si nici nu il sustin ca sa profite de ceea ce a fost odata solistul...ci o fac la modul cel mai sincer...din respect si solidaritate. Pentru ca atunci cand Kempes sta ca un stalp leganat de vant in fata publicului...toti ceilalti ii imprumuta atitudinea...cand Kempes sare ca o minge de ping-pong...Achim sare si el...si toti ceilalti se agita in acelasi timp... cand uita versurile...Barar e acolo... cand face pauze lungi...instrumentistii acopera si iprovizeaza...si tot ce vad eu pe scena este un INTREG. O trupa unita.

Igrisan este si el o voce de exceptie...si nu-i contest calitatile...Nu stiu cat de mult il invidiaza pe Kempes...sau daca o face...insa in concertele lor...il completeaza frumos si in ochi i se citeste consideratia. Impresia pe care mi-o da Igrisan este de iubita aflata in viata unui barbat imediat dupa ce marea dragoste a acestuia a murit...isi urmeaza destinul rabdator si asteapta linistit un loc care sa-i apartina in exclusivitate. Chiar daca unoeri se mai intreaba..."Ma...ce caut aici?"

(http://www.youtube.com/watch?v=Z1P4SsNf760, min 6:10- 6:15)

Oricum pentru Igrisan am o slabiciune...seamna cu un barbat care mi-a fost foarte drag candva...si...vazandu-l alaturi de Ioncu in concerte...adaug la aceasta slabiciune mult respect!

Toane

Ma doare ... aproape surd ... capul sau asa ceva ... Ma dor ochii si imi ard obrajii. Tusesc! Sunt obosita, desi nu fac nimic de cateva zile bune. Si asa bolnava sau afectata de o falsa boala cum sunt...am un chef nebun sa ma cert cu toata lumea. Astfel ca pe mama n-o sun; vorbim atat de rar si ne vedem atat de putin incat ar fi culmea! Dar ma trezesc vorbind pe un ton nepotrivit cu toti cei din jur. N-am chef de plimbare si ma enerveaza lipsa de atentie cu care trec pe langa copacii inverziti.

Am citit undeva urmatorul sfat: "... daca va banuiti de o durere surda imediat sub sanul stang, daca tanjiti, daca oftati, daca va ineaca plansul pana sa va inece tusea…sunati-va prietena cea mai buna, mama, sora! Scrieti, vorbiti, spargeti farfurii (eventual in capul dobitocului iubit!), faceti scandal, provocati discutii, pansati-va pe suflet! Si o sa constatati ca odata dilema sufleteasca rezolvata…boala fizica pe care o presimteati, se vindeca de la sine !"

Ma doare. Recunosc. Usor diferit de ce se spune in textul de mai sus...ma doare nu stiu ce anume si nici de ce si nu vreau sa-mi distrug farfuriile. Ma doare nestarea si ma doare nelocul...nesimtirea si nelinistea, neadevarul si neatentia... cam astea toate ma dor! Sunt un bolnav inchipuit si cer prea mult si nu iert pe deplin si nu ma hotarasc deloc.

...inca nu sparg nimic, dar scriu, vorbesc, sun, fac scandal, provoc discutii si nu trece deloc.

In rest sunt numai bine...nu zac, ba dimpotriva, citesc, ascult, scriu, muncesc, mananc, glumesc, rad, ma pregatesc de calatorie si dorm destul de bine si fara cosmaruri. Cu exceptia tusei...totul este bine ascuns in interior...sau poate ca nu e nimic de ascuns, sunt numai fite, figuri...toane de egoista ce sunt!

As manca mere verzi si as pluti pe o barca in delir. Probabil ca asta voi si face!

Egoismul&Serenisima mea persoana

Da...eu sunt: egoismul suprem! Treceam pe aici si m-am gandit sa ma opresc si sa va intreb pe voi, astia de ma cunosteti, cand dracu m-am amestecat eu in treburile voastre? Cand v-am pretins sa ma ascultati sau sa-mi dedicati vietile? De cate ori m-am revoltat ca faceti altceva decat sa mi va inchinati? Si atunci...de ce imi cereti sa va ascult, sa va dedic timp sau sa va administrez plecaciuni? Nu domnilor...Nu! Aici e fiecare cu steaua lui si, chiar daca va erijati in altruistii voluntari, vi se scurge egoismul printre degetele stranse bine in pumni ca maioneza din shaorma. Dar va place sa va numiti altfel decat egoisti...si oricum asta e alta discutie.

Revenind...faptul ca v-am ascultat, ca v-am dedicat timp si ca uneori v-am ridicat si prin slavi este pentru ca asa am vrut eu sau asa am simtit (alegeti voi, in functie de sensibilitatea fiecaruia). Din proprie vointa, liber arbitru, decizie personala, optiune....adica reversul fortarii. Si oricat de dragi mi-ati fi si oricat de aproape...oricat de mult as simti nevoia de voi...n-am sa va chem mai mult decat o data si n-am sa va fortez sa veniti in cazul in care prima mea chemare se soldeaza cu esec. Cand va luati jucariile si plecati nu va tin calea...si nici cand va intoarceti nu va trantesc usa in nas...Fac toate astea de capul meu, pentru ca eu, egoismul suprem, sunt cum vreau eu (pentru cuvantul folosit aici initial mi-am luat critica..cica strica poezia sau imi pericliteaza feminitatea...deci l-am schimbat...cititorul meu e stapanul meu...voila...): rational, irational...moral sau imoral...voi tot ma veti huli, deci sens sa ma agit sa fiu in vreun fel nu are!

Nu va iau bunurile si nici nu va fur sufletul...nu va monitorizez sentimentele si nu va indemn neuronii sa se prostitueze...No...deloc. Vi se pare. Si ceea ce credeti ca va fur este ceea ce mi se ofera natural si aproape pe nesimtite. Este....legea atractiei...sau firea lucrurilor, daca vreti sa o numim asa. O forta care isi vede indiferenta de treaba si careia puteti voi sa va opuneti cat poftiti...nu se opreste. Relaxati-va...nu faceti decat sa obositi si sa va formati niste frustrari. Daca...cumva...intamplator...ceva ce va apartine se afla la mine (sau la altcineva)...ori vi se pare, ori aveti o problema de posesiune (ca daca e prin alta parte, sa stiti ca nu va prea mai apartine), ori ati dat voi de bunavoie si nu va mai amintiti...ori ganditi prea pasional...Oricum...cauza nu sunt eu, nici voi si nici ceva-ul de care vorbim aici, ci atractia.

Asadar...eu, egoismul suprem, am in primul rand si in principal, vina de-a exista. Iar voi...asa-numitele victime...aveti libertatea de a ma ocoli.

Sa ma claustrez sau ce doriti anume? Sa imi tai venele? Sau sa-mi pun o banderola cu mesajul: "Pastrati distanta pentru a evita socul"?

Nu va prindeti asa instinctiv? Ca daca va varsati in fata mea tot sufletul ...el se imprastie peste tot, ca perlele dintr-un sirag rupt, si e foarte posibil sa calc chiar si fara sa vreau pe o bucata din el? Si nu va trece prin cap ca dezvaluirea asta responsabilizeaza, ca am de purtat cu mine sentimente, trairi, emotii si dorinte, altele decat ale mele (ca am si eu, desi vi se pare ca nu) si ca voi nu aveti dreptul sa faceti asta? Hai sa zicem ca din dorinta de a impartasi niste treburi va da sufletul pe dinafara...insa de ce aveti pretentia sa vi-l tin eu in puf? Nu este al meu...intelegeti voi? Mentenanta sufletului vostru este responsabilitatea voastra...eu pot cel mult sa rezonez si cel putin sa fiu prezenta atunci cand va cuprinde valul destainuirilor.

Cutremurul

"S-a leganat putin"...spune un amic. Nu...s-a clatinat rau de tot sau eram eu intr-o locatie sensibila, pentru ca l-am simtit din unghiile de la picioare si pana in crestetul capului, cu o mica, dar puternica oprire in piept. Interesant este ca numai cu o seara inainte spusesem cuiva ca sunt doua fenomene care reusesc sa ma infioare "furtuna si cutremurul" si ca prefer ca in clipele declansarii sa nu fiu singura. Si bine ca n-am fost!

Dupa ce a trecut am ramas vreo 30 de secunde cu gura cascata ca la balci si am repetat de cel putin trei ori, obsesiv, daca nu chiar enervant, cu o voce din ce in ce mai tulburata: "A fost cutremur!" Nu dureaza mult, de regula, insa imi lasa un sentiment de asteptare apasatoare si reuseste sa ma inghete pret de cateva minute dupa, intr-o pozitie tampa de gura casca - trairi pe care le incerc apoi cateva zile la rand, amintindu-mi clipa.

La furtuna nu mi se intampla chiar asa...o tolerez mai bine...probabil pentru ca are o anumita muzicalitate.

Cosmarul

Azi-noapte am avut cel mai negru cosmar din cariera mea de visatoare...Visez de cand ma stiu si visez al naibii de mult, de colorat si de agitat, visez in planuri paralele sau suprapuse...si uneori reiau visul chiar si dupa ce iau o pauza de luciditate...E o nebunie! Prin facultate am fost tentata sa merg la psiholog nu pentru ca aveam cosmaruri sau pentru ca visam ceva ce nu exista, ci pentru ca ma trezeam obosita dupa o cursa atletica care dura toata noaptea, incepea de la ANEFS si se sfarsea in Grozavesti, pe pod. Si asta a tinut vreo 3-4 nopti, in fiecare noapte, fara exceptie, cursa se derula pe acelasi traseu, eram urmarita de aceleasi persoane si incercam sa depasesc pe cineva - in niciuna dintre nopti n-am reusit sa vad pe cine. Bun...N-am fost la psiholog pentru ca visele s-au derulat pe la sfarsitul sesiunii si au incetat imediat dupa terminarea ei.

Am avut cosmaruri urate, cu omucideri, inmormantari si oameni dragi desfigurati...am avut cosmaruri infricosatoare...cu labirinturi, drumuri infundate si gropi fara sfarsit...Insa am visat si ca zbor, ca urc munti, ca strabat poieni inflorite calare pe un cal alb, ca descopar cascade si curcubee...

Azi noapte am avut genul ala de vis...in care nu se arata foarte mult, dar se sugereaza enorm. Actiunea in sine a fost relativ simpla: un personaj binecunoscut in viata reala se distra copios torturandu-ma. Metodele erau destul de rudimentare: ma impingea intr-o vale adanca, ma lega de un copac si ma lasa prada animalelor salbatice, ma asezona cu bucati de carne si elibera un leu care ma alerga pana iesea sufletul din mine...Cumva reuseam sa scap, intotdeuna nevatamata si, constienta de pornirile lui malefice, ma intorceam la tortura. El se amuza din ce in ce mai mult si gasea mereu alta metoda de a-mi ridica adrenalina. Aveam in jur oameni si toti incercau sa ma opreasca din ceva in care, inconstienta, ma avantam si care sfarsea intotdeuna prost. Trairile pe care le-am avut sunt de nedescris...incercarile de a ma elibera ma oboseau dureros de mult, respiram greu, as fi plans in hohote, insa trebuia sa scap si asta imi ocupa cam tot creierul. Personajul, maleficul, era prezent mereu ca un aer bolnav si se materializa doar atat cat sa ma supuna repetatelor chinuri si cat sa ii observ ranjetul satisfacut in coltul gurii. Dupa care disparea in chiar clipa cand as fi avut cea mai mare nevoie de ajutor si reaparea pentru a-mi da de lucru.

Si intr-un final (aproximativ ora 2 dimineata), dupa ce reusisem sa ma dezleg din sforile cu care eram prinsa cu capul in jos de un butuc si alergam disperata catre un copac, urmarita fiind de un taur turbat (un fel de desen animat)...in timp ce ma cataram ca nebuna...m-am trezit urland un "NU" sugrumat. Si cosmarul s-a prelins in realitate...am simtit pustiul...greu, apasator...si m-as fi prins de ceva, insa n-am gasit nimic la indemana. Mi-am cuprins picioarele si am plans plansul pe care mi l-am reprimat in vis. M-am ridicat apoi si am dat o tura de camera, am baut o gura de suc acidulat...m-am asezat inapoi in pat si am adormit, visand ca urc dealuri inzapezite si o armata de barbati gata sa ma ajute in incercarea mea de a invata lucruri noi (nu, ma...nu a fost cu sex!).

Ce imi place si ce urasc cel mai mult la cosmaruri este trezirea. Sigur ca n-as vrea sa dureze toata noaptea si multumesc cerului cand ma trezesc...insa trezirea este atat se seaca...N-a fost mereu asa...am avut numeroase nopti de cosmar (poate totusi ar trebui sa merg la un psiholog) si am avut parte si de treziri imblanzite. Chiar daca ele imi minau sufletul, exista mai mereu o mana calda care imi mangaia incet parul...desi posesorul era afundat, poate, in propriile lui vise. Dar asta a fost odata.

Nu cred ca am nostalgii...nici regrete nu am...dar sigur am cateva asteptari care ma tin inca la poalele unor dealuri inzapezite.

Lista de mailing

Am incercat si eu...chiar astazi. M-am trezit devreme si mi-am baut cafeaua relaxata. Am facut un dus fierbinte si o chestie feminina greu de descris, pentru care am folosit zat de cafea si ulei de masline...un fel de masca...Neimportant...Important este ca m-am simtit bine. Desi se anunta o zi mohorata, cu ploaie, vant...nori...si frig, de parca ar veni iarna si nu am fi in plina primavara...mi-am zis: la naiba...nu sunt meteosensibila, decat daca vremea ma inveseleste, adica numai cand e frumos afara. In rest nu ma afecteaza! Asadar eram bine! Am ajuns in strada, am respirat profund...si m-am indreptat catre locul de munca. N-am mai tresarit la termene limita, n-am mai strans din dinti la clipele in care inspiratia m-a parasit si m-am lasat domol in scaun. Mi-am luat o pauza de gandire si am decis sa ma amuz deschizand cateva din cele 32 de mailuri funny pe care un domn bine intentionat le trimite aproape zilnic unui numar de X persoane aflate intr-o lista...comuna. Cateva bancuri, niste poze haioase, cateva filmulete...si o portie buna de ras. Numa ca mi-a alunecat degetul pe mouse si am nimerit in lista de mailing...si brusc mi-a pierit pofta.

Nu stiu altii cum sunt...insa eu acord o atentie deosebita amanuntelor si obisnuiesc sa respect pe cei cu care, intr-un fel sau altul, am interactionat de-a lungul acestei banale existente. In general, ma atasez de oameni, pana cand ma calca pe nervul simpatic. Si nici atunci nu le aranjez mecla cu foarfeca de vie si nici nu le asortez obrazul cu vreun scuipat (metaforic vorbind...ca eu sunt o delicata), ci le mai acord vreo 2-3 sanse (recunosc...gresela mea!) ca sa demonstreze ca au bun simt si inteleg ca lipsa de respect trebuie compensata printr-o scuza buna, cel putin.

Ei bine...Nu veti intelege mare lucru din ce scriu aici, pentru ca nu aveti datele problemei. Scriu asa...de defulare si in ideea ca poate domnu in cauza aterizeaza intamplator si pe blogul asta si e curios sa citeasca ce ii dedic aici, desi stiu ca prefera mailurile cu poze, bancurile scurte si filmuletele amuzante...Ma rog...poate! Si recunosc...sunt rautacioasa! El este un tip spiritual si m-a binedispus de foarte multe ori, insa neglijenta cu care m-a tratat...egoismul cu care mi-a raspuns si stupidul situatiei ma determina sa cred ca respectul a fost unilateral dezvoltat.

Dar...m-am surprins agitandu-ma mai putin decat de obicei...si asta ma bucura pe de o parte: am devenit imuna la pulisti (aia care isi baga pula in treburile care pentru mine conteaza) si ma ingrijoreaza pe de alta...stand printre ei s-ar putea sa fi ajuns la fel, iar imunitatea e, in acest caz, o boala!

...si dupa toate astea...am realizat ca ... ma simt in continuare bine. Si ma bucur chiar si de lucrurile care nu conteaza neaparat pentru mine: ma bucur pentru felul romantic in care una dintre prietenele mele s-a impacat cu fostul, ma bucur ca vine ziua lu' Pisi...ma bucur ca ai mei si-au luat un junghi de masina (pe care eu o conduc in week-end-uri), ma bucur pentru cei doi cuplati din serviciu care vor vizita Parisul de Paste...Si ma mai impiedic si de pulisti...ca ...deh!

Insula

Onorata instanta

Recunosc... sunt vinovata! Cred prea mult in oameni, nu in toti, numai in unii... si foarte des in aia nepotriviti. Si mai vinovata ma simt pentru ca imi torturez libertatea - nu mereu, din cand in cand...Dar...cum sa va explic?! Sa nu credeti ca sunt un monstru...o eliberez inainte de a se stinge. Exista, desigur, si o cauza a pornirilor mele sadice: pleaca de nebuna si ajunge in locuri dubioase, cunoaste personaje meschine si se intoarce dezamajita. E drept ca as putea sa o insotesc, insa eu sunt mai mereu pe urma gandurilor mele si atunci o scap din ochi si fuge. Nu...nu incerc sa ma disculp. Stiu ca ar fi trebuit sa fiu peste tot si-n toate...cunosc teoria. Insa ele se dusmanesc ca doi barbati care iubesc aceesi femeie. Am incercat mai multe metode: le-am imbatat, de exemplu. Gandurile mele bete nu pareau sa fie deloc nefericite, insa libertatea...era de nerecunoscut: nu te puteai intelege cu ea deloc. E pretentioasa, domnule judecator, si singura metoda de a o face fericita este sa o scap de ganduri si sa o las sa alerge. Dar v-am spus...se intoarce ca vai de capul ei si tot pe mine ma chinuie. Ma tine nopti intregi de vorba. Asa ca am inchis-o si o torturez pana pricepe ca fara ganduri nu mai face niciun pas. Fac de ceva vreme terapie de grup cu ele...sau asa ceva... Dar astazi am obosit...ma simt fara vlaga si am venit sa ma predau! Si pentru ca tot sunt aici...imi recunosc si celelalte vini.

Asa ca...va rog sa ma lasati inca putin. Traiesc un moment de sinceritate...ceea ce nu mi se intampla foarte des, in astfel de imprejurari. Sunt vinovata ca accept situatii stranii, cuvinte nepotrivite si conditionari absurde. Chiar ieri sau alaltaieri am avut ocazia sa incui usa la care se napustise o fiara diabolica, de fapt un animalut mic si simpatic, insa stiam sigur ca e o fiara. Am mai intalnit-o de cateva ori. Stiam ca o sa-mi distruga peluza, ca o sa-mi murdeasca peretii si o sa-mi deranjeze echilibrul...insa am lasat-o sa se avante...pentru ca avea ochi blanzi. Acum m-am pricopsit cu ea pe cap...ochii nu-i mai sunt atat de blanzi si o vad cum se pregateste sa muste. Adica...n-as fi putut foarte bine sa o las in fata usii? Si ce daca turba? Eu eram de partea cealalta...de unde nu se aude, nu se vede si nu se simte nimic. Nici macar nu se presimte...si in niciun caz nu se intuieste. Si...asta n-ar fi prea grav, pentru ca de curand am gasit un unguent miraculos, care ma vindeca de muscaturi fara urme. Insa ma pazeste de dimineata pana seara si nu ma lasa nici macar sa-mi ud florile, ceea ce ma calca pe nervi nepermis de mult.

Asa ca...vedeti dumneavostra, domnule judecator...simt nevoia sa ii dau niste vitriol...si recunosc ca i-am articulat si cateva bate in moalele capului...insa n-are nici pe dracu...ceea ce nu ma dezvinovateste, e adevarat!

Sunt un munte de vini si astazi m-am decis sa ma predau, inainte de a-mi ucide libertatea, de a otravi animalul mamei lui si de a-mi intoxica gandurile cu alcool. Va rog: inchideti-ma! Luati-ma de aici si exilati-ma pe o insula pustie, plina de animale mici sau mari, dar adevarate si inofensive, pentru ca, totusi, n-as vrea sa mor atat de curand. Domnule judecator...nu fiti crud...pedeapsa capitala nu se asorteaza cu spiritul meu colorat. Asa ca ingaduiti-mi o pauza in mijlocul naturii...Sa fie multa apa, niste palmieri...Da, bine...daca tineti dumneavostra neaparat...eu nu ma supar...accept: hai si cativa eunuci si un maldar de carti necitite!

Da...sigur! O sa vizitez si un psiholog, dar dupa ce ma intorc...pentru ca acum mi-am uitat sufletul in frigider si dupa cum v-am spus...gandurile-mi sunt inca foarte bete si n-as vrea sa le trezesc, ca's fericite. Iar eu cu mana goala asa nu merg nicaieri. Macar atat am retinut de la mama.