Ba se poate!

Multumesc!

2011-03-24T06:54:00.000-07:00

Multumesc oamenilor care exista pentru ca exista; ei sunt etaloanele mele, punctele mele de reper si standardele mele. Ii multumesc chiar si celui mai josnic dintre cei pe care i-am cunoscut, pentru ca m-a invatat sa ma redescopar intr-un fel pe care nu-l banuiam. Ii multumesc pentru ca am devenit mai puternica si pentru ca am inteles ce inseamna sa spui "NU", fara sa rostesti neaparat acest cuvant. Ii iubesc pe cei care mi-au fost si-mi sunt alaturi indiferent de reactiile, toanele, mofturile, actiunile si faptele mele. Ii iubesc pe cei care mi-au fost prieteni candva si care vor ramane vesnic in memoria mea ca prieteni, chiar daca timpul si distanta s-au pus ca un zid intre noi. Le multumesc parintilor mei, carora simt ca spunandu-le "va iubesc" le spun prea putin. Le multumesc pentru ca m-au sprijinit mereu, indiferent ce...ca m-au nascut si ca nu au fugit de langa mine atunci cand am urlat sau cand nu invatasem inca sa pasesc. Ii multumesc vietii ca mi-a oferit cel mai de pret cadou: viata, experienta nasterii si minunata experienta a iubirii neconditionate. Ii multumesc celui care privindu-ma s-a luminat si a avut puterea sa-mi spuna asta fara sa imi ceara nimic in schimb. Le multumesc celor care au rabdare cu mine si celor cu care eu imi incerc rabdarea. Pe toti ii pastrez in amintire, chiar daca numai pe unii dintre ei am ales sa-i pastrez vesnic in suflet si atat cat ma tine sau cat vor mai fi...in viata mea!

Confesiune

2010-07-12T13:00:00.000-07:00

Varul meu a murit intr-un accident de masina. Avea 20 de ani si o mie de visuri de implinit. Era tot timpul vesel si nu l-am auzit niciodata refuzand pe cineva. Mi-l amintesc blond si cu tenul creol, cu ochii negri ca mura si cu genele lungi, care atingeau ochelarii de soare pe care i-i cumparasem din targ, de Sf Maria. Era micut si vioi si nu-l putea pronunta pe "r"...Ma striga din fata blocului "Coiiiiiii!!! Coiiiiiiii!!!"...iar eu ii raspundeam razand, facandu-i semn sa se opreasca. Plangea rar si numai atunci cand se simtea nedreptatit. Lacrimile mari i se rostogoleau pe obrajii micuti. Radea cu pofta si credea ca eu sunt "iubita lui". Singura. :) Daca as fi avut un frate nu cred ca l-as fi iubit atat de mult. El avea un frate...A ramas cu sufletul pe jumatate gol, alergand tulburat sa se ocupe de inmormantarea lui. Mie nu mi-au spus...Am aflat dupa cateva luni de la accident, de la inmormantare...Si am ramas cu gandul ca l-am tradat...Am si acum numarul lui de telefon in agenda si refuz sa-l sterg sau sa cred ca nu mai e...I-am pastrat mesajele...si astfel am aflat ca am ratat poate ultima sansa de a-l mai vedea in viata, neprezentandu-ma la intalnirea pe care mi-o propusese intr-o sambata, in Bucuresti. As da ...foarte multi ani din viata mea pentru a intoarce timpul. As putea da vina pe cretinul care mi-a mohorat acea sambata si mi-a taiat pofta de a iesi din casa, insa stiu ca numai eu sunt de vina. Familia ar fi trebuit sa fie mai presus de orice. E ciudat cum realizezi cat valoreaza un lucru dupa ce il pierzi definitiv. E ciudat...cum un copil atat de bun si de optimist, atat de plin de viata...moare intr-o zi subit. In acele luni...m-am intrebat de ce nu ma mai cauta, de ce nu imi da macar un telefon sa ma intrebe ...orice... Imi este rusine de mine cand ma gandesc cat l-am hartuit pe fratele lui ca sa-mi dea un numar de telefon macar sau sa-mi spuna ce mai face. Cand am aflat...am simtit...nici nu stiu sa spun ce am simtit sau cum...deznadejde, neputinta, tristete...o tristete fara fund si fara margini. Si mi-am amintit...toate amintirile legate de el. Mi-am amintit cum l-am cunoscut...in scutece, cu fata micuta si cu ochii inchisi, dormind pe patul bunicii noastre. Am adormit langa el, straduindu-ma sa nu ma misc pentru a nu-l trezi. Si mi-am amintit si de ziua cand l-am pedepsit si parca as fi vrut sa-mi cer iertare...Dac-as fi stiut...Asa ar trebui sa iubim...constienti ca cel iubit poate pleca intr-o zi pentru totdeauna. Poate... Mi-e teama sa merg la el...dar va trebui s-o fac. Macar acum sa nu lipsesc de la intalnire.

Din ziua in care am aflat l-am inchis in mine. Sunt in jurul meu atat de multi cei care il plang incat eu trebuie sa fiu cea care ii sustine. As vorbi despre el si l-as plange...uneori...mai mereu. Insa m-au privat (spre binele meu...stiu) de suferinta pe care ei au simtit-o cand l-au coborat in pamant. De durerea prin care au trecut cand i-au vazut capul zdobit. Ma simt de parca le-as fi datoare...datoare sa fiu cea care asculta si tace. Datoare sa-mi inghit lacrimile. Insa...acum...

Acum ma priveste dintr-o poza. Are 4 ani si se tine cu mana de poalele bluzitei pe care i-au dat-o de la cresa. Sta lipit, aproape rezemat, de o fetita de varsta lui si rade. Pentru el cred in viata de apoi si pentru el il invoc pe Dumnezeu, rugandu-l sa aiba grija...Sper, in ciuda logicii si a tuturor convingerilor, ca ma poata auzi de undeva, ca poate simti ceea ce simt pentru el si ca poate citi ce-i scriu acum: Te iubesc, Bebito! Bitza...ne este tare dor de tine. Pentru ca altfel nu se mai poate...vino in vise!

Mama

2009-11-21T02:49:00.001-08:00

Nu pot spune ca studiez animalele...in sensul ca nu sunt biolog, ornitolog sau Steve Irwin, desi mi-as dori. Dar citesc si scriu despre ele de ceva vreme. Inainte de asta le consideram inferioare oamenilor din toate punctele de vedere. Ratiunea cica ar fi cea care ne face superiori. Dar, irational, am remarcat ca animalele au o evolutie mai decenta si mai morala decat a multor oameni cu facultati, doctorate si pretentii de intelectuali nascuti si crescuti intr-un mediu elitist. Nu de foarte mult timp am cunoscut o familie "rasarita", dezbinata...e adevarat...dar scolita si unsa cu toate alifiile. Nu contest capacitatile intelectuale ale niciunuia dintre membrii sai. Nu judec pe nimeni...doar am constatat un lucru care m-a dezamagit: unde e multa carte e si multa prostie.

Mama, o vorbateata din fire, cu un timbru puternic si o voce clara, genul femeii de fier, care se descurca si in jungla si-a cocolosit atat de tare unul dintre pui incat l-a handicapat social. Abia in ultimul timp a inteles probabil ca e vremea sa-l lase sa zboare in lume si sa doarma singur in pat, pentru ca are totusi peste 20 de ani. Pe celalalt l-a impins cat a putut pe scara sociala...l-a meditat, l-a indemanat sa invete, sa faca bani...multi bani...si daca are posibilitatea sa se culce cu oricine (nu cred ca ar fi deranjat-o nici sexul) pentru a accede, pentru a acumula cat mai mult...oricum ar putea. Uneori o intelegeam...facea totul ca se le fie bine....asa cum intelegea ea binele. Alteori nu, pentru ca sunt nascuta si crescuta la tara si mama m-a invatat ca orice as face sa fac prin forte proprii, mi-a spus sa nu mint si sa nu insel...ca roata se intoarce si sa mentin in viata o directie, cat pot eu de dreapta.

Fiecare isi iubeste copiii intr-un fel nemaintalnit si sunt sigura ca toti parintii vor sa-si vada progeniturile cat mai sus si cat mai bine. Sentimentul matern este de neinlocuit si uneori greu de explicat. Chiar daca eu am venit dintr-un alt mediu, am respirat alt aer si am invatat sa invat singura, nu ma uit piezis la cei care au trait in puf sau au avut meditatori inca de pe vremea cand nu stiau sa pronunte "ratusca" dar incepusera sa invete sa spuna "damn it".

Ceea ce m-a dat peste cap a fost atitudinea acestei mame hiper ingrijorate de viitorul baietilor ei fata de o viitoare mama. Pentru ca viitoarea mama s-a nimerit a fi iubita fiului ei, femeia s-a simtit atat de jignita incat a claustrat (metaforic vorbind) pana si ideea de urmas al urmasului ei, pe motiv ca "nu a venit timpul".

Unii traiesc bine si dorm linistiti, pentru ca isi dau dreptate absoluta. Si femeia asta crede ca fiii ei o vor transforma in prima doamna a omenirii si ii aduna in jurul ei astupandu-le ochii si urechile si aratandu-le doar realitatea care le este necesara din punctul ei de vedere. Nu ma deranjeaza...sa faca ce-o vrea...insa e bine sa se abtina a judeca femeile care vor sa devina mame. S-ar putea ca ele sa nasca altfel de copii...unii care sa echilibreze putin balanta si, poate, sa salveze daca nu omenirea, macar ideea de omenie.

Clar animalele ne sunt superioare...cel putin unora dintre noi...Pe mine documentarul ala despre pinguinii imperiali m-a umplut de respect.

Femei

2009-08-25T11:33:00.000-07:00

... va conjur...veniti-va in fire si jucati-va rolul demn, pe scena vietii. Am cel putin doua cunostinte de sex feminin, care palesc pe zi ce trece sub influenta masculilor alaturi de care au ales sa-si petreaca o parte din timp. Celalalta parte din timp le-o dedica tot lor, umplandu-si capul cu scenarii care mai de care ...nici nu mai conteaza de care...e scandalos ca nu-si mai gasesc niciun timp pentru ele. Cand le-am cunoscut stateau bine infipte in viata, aveau coloana vertebrala dreapta si picioarele fixate sanatos in pamant...aveau, adica, o existenta independenta si o infatisare senina. Nu tampa...senina, impacata. Probabil ca se plictiseau si nu mi-am dat eu seama.

Dupa o vreme au decis sa intre in cate o relatie. Foarte indicat. Nici nu pledez pentru solitudine. Au disparut din peisaj si si-au trait fericirea inceputurilor lor...fiecare pe al ei. Corect...ca exista o vreme nebuna, cand nu e loc decat de doi. (oricum...prietenii raman la locul lor si asteapta sa iti treaca nervul indragostelii, daca au capul pe umeri, ca doar n-or sa inceapa sa faca crize de gelozie). Pana aici lucrurile sunt bune...insa ...dupa inca un timp au aparut tensiunile in cuplu, iar femeile au inceput sa se cocoseze sub povara nesigurantei, a instabilitatii si a propriilor ganduri. Cauzele - reale sau inventate, presupuse sau afisate cu nesimtire au inceput sa curga in nestire. Minciuni, crize, nervi, isterie, dementa, jigniri etc. Si ele -doamnele mele - au inceput sa paleasca, sa se afunde in depresii si sa croseteze scenarii, in asteptarea unor confirmari care ar fi trebuit sa vina din partea lor. Nu vin...Insa pe masura ce voi va agitati, ei devin mai puternici. Cu cat sunteti mai disperate si mai lipsite de scop fara ei, cu atat ei vor fi mai siguri de propria valoare. Pentru ca in asteptarea confirmarilor lor, voi le confirmati superioritatea, prin scenele voastre bolnave si prin isteriile nestavilite. CALMATI-VA! Fara pilule de ucis nervii, fara legumitul ala nesanatos din pat, cu jaluzelele trase si cu ochii fixati pe telefon, fara lacrimi si fara sange. Ridicati-va moralul, insa mai intai ridicati-va frumoasele trupuri din letargie, imbracati ceva care "va vine" si va pune in valoare, sunati-va cea mai buna prietena si mergeti la o terasa plina de tineri. Flirtati si vorbiti despre orice in afara de ei, masculii pe care singure ati ales sa-i urati si sa-i iubiti in acelasi timp. Plimbati-va in parc sau prin centrul orasului...uite asa...da'n boulea...fara tinta...numai sa fiti printre oameni. Si cand ajungeti inapoi in casa nu lasati niciun gand sa va tulbure, decat gandul la mancare si la somn. A doua zi planificati-va timpul minut de minut, ca si cand el...TheEl... n-ar exista in viata voastra.

Ei bine...in acest punct, domanele mele, aveti doua variante: ori renuntati definitiv, cu capul sus si cu un zambet sarmant brodat pe gurita (ca sa ramana tampitul cu o imagine regretabila), ori ...daca va mananca rau si nu puteti fara, stati...insa pregatiti-va psihicul sa calce nonsalant prin mocirla fara sa se murdareasca. Adica feriti, evitati, omiteti, treceti peste, zambiti mult si iubiti-va, pentru ca dobitocul de langa voi n-o s-o faca decat asa cum il duce pe el mintea, adica intr-un fel care nu va satisface.

Dar sub nicio forma nu va autodistrugeti...nu dramatizati si nu-l mai priviti ca si cand ar fi ultimul barbat din univers. Pentru ca realitatea este una cat se poate de simpla - el este cel care a reusit sa va tulbure pentru ca v-a tinut pe jar, nici macar printr-o strategie, ci printr-un fel de-a fi pe care, daca veti scapa de pacoste, peste cativa ani il veti cataloga drept nesimtire crasa sau indolenta. Insa acum va incita la culme. Asa ca ramaneti, insa nu uitati nicio clipa ca voi contati cel mai mult. Voi si cei care va iubesc neconditionat. Pentru ei, daca nu pentru voi sau pentru numele lui Dumnezeu...pentru orice cauza v-ar veni in minte, va rog: capul sus, pieptul inainte si curaj...Totul trece!

Workoolic

2009-08-14T08:12:00.000-07:00

Am imbatranit 20 de ani in 20 de zile...Imi simt corpul greu, pleoapele atarnande si mintea inclestata. Mi s-au inecat corabiile toate si am ramas fara carma. Exagerez...Ma carmesc, dar fac asa un efort, incat mi se impleticesc creierii in cap. Am terminat de scris ce aveam de scris...in sfarsit. Si am vrut sa rasuflu usurata cand m-am trezit cu altceva de scris, de tradus, de cautat...de...imi vine sa imi iau campii. Intr-o vreme ma tot sunau ai mei, ca vazusera ei o stire (la ora 5, evident) cu una de daduse ortul de prea multa munca. E...atunci eram bine. Aveam numai 2 joburi si un curs...Acum e naspa rau...si parca mi-as dori sa fiu compatimita. Sigur...m-ar enerva sa se intample asta...insa macar sa ma sune dracului cineva sa ma intrebe ce mai fac....Ca in bancul ala cu piticul enervant care tot cerea atentie si il ruga mereu pe unu sa il intrebe ce mai face. Iar dupa ce, exasperat, omul l-a intrebat..."ia zi, mai piticule...ce mai faci", piticul i-a raspuns sictirit..."E...ce sa fac?!"
O sa treaca...trist este ca muncesc ca nebuna si trag de mine in toate directiile si nu vad de ce naiba ma omor atata. N-am bani sa-mi cumpar o casa...aproape ca nici nu mi-o mai doresc...Masina n-am si de ce sa-mi iau? Fac 10 min pana la munca si 10 min inapoi, iar restul zilei mi-l petrec cu nasul in carti si cu ochii in monitor. N-am copii...mi-am tocit creierii in scoli si am frecat menta in relatii fara capatai...Dar si daca m-as hotari sa iau vreo pauza ...ar fi tragic. Mi-as aminti mai ales ce am zis acum, ultima data...si m-ar cuprinde damblaua. Asa ca fug...alerg...De un lucru as vrea sa scap musai: de mutra asta nesatisfacuta din oglinda!

Dragostea dureaza 3 ani

2009-07-10T10:23:00.001-07:00

Cand am vazut piesa mai aveam vreo 7-8 luni pana sa ating varsta "critica". Am plecat din sala contrariata. Eram putin dezamagita, usor amuzata si n-as fi putut spune ca mi-a placut pentru ca ma atinsese acolo unde ma durea cel mai tare. Ma identificasem prea mult. Si mi-a fost teama ca acel scenariu poate fi real. Adica...daca dureaza trei ani? Si daca dureaza trei ani numai pentru unul dintre parteneri, mai exact pentru el? parca mi-era si teama si ciuda...si empatizam cand cu personajul masculin, cand cu cel feminin.

Acum...vad ca lucrurile stau chiar asa: dragostea dureaza trei ani. Cu indulgenta. Si termenul de valabilitate nu expira numai pentru el ci si pentru tine...pentru amandoi! E aceeasi garantie: 3 ani. In primul an: pasiune si nerv, in al doilea el incepe sa descope lumea si tu faptul ca ti-ai ascuns lumea pe care a descoperit-o sau invers, iar in al treilea an iti strangi lucrurile si la revedere. Habar nu am ce fel de liant i-a tinut pe bunicii mei lipiti pana la moarte. Poate gura satului, putin mai mult bun simt si multa, foarta multa discretie. O idee mai solida despre casnicie, o constientizare a faptului ca a insela este egal cu ceva rau si un respect fata de norma sociala. Acum ne-am democratizat si ne-am eliberat in asemenea hal incat am ajuns sa ne mandrim cu ceea ce altadata le crapa obrazul celor care ne-au facut. E "cool" sa ai amant/amanta si daca nu stie toata lumea asta se numeste ca esti "pussy whiped" si ca ai o imagine sifonata in fata prietenilor.

Eu nu stiu sa spun cand era mai bine sau cum vine treaba asta cu dragostea pentru ca am fost de ambele parti ale baricadei si m-au durut ambele experiente. Mai tare cea in care am inselat, pentru ca am cazut si in fata mea si in fata lui. A doua oara lovitura a fost mai usor de suportat: a venit dintr-o singura directie, o asteptam si nu m-a atins decat in orgoliu. In rest mi-a fost mila si sila de cel care "m-a lucrat" si jena de lipsa lui de eleganta. Am renuntat treptat si pentru asta ma condam. Am rupt relatia de nenumarate ori si am peticit-o cu vorbe goale pe care chiar daca nu le credeam le ascultam...si asta era deja prea mult.

Trei ani fara noima in care am invatat asa de bine sa ma ascult si sa ma iubesc incat nu vad de ce as regreta ceva. Acum...il aud dar nu-l mai pot asculta si il privesc ca pe un strain. Mana lui intinsa spre mine nu ma mai indeamna la nimic si nu-i mai recunosc nici privirea. Si abia acum inteleg de ce cel pe care l-am mintit a refuzat orice contact cu mine. Pentru ca nu-i mai spuneam nimic. Imi amintesc ultima oara cand l-am intalnit...de ziua mea...anul trecut...eram emotionata pana la lacrimi si am reusit in 10 secunde sa-mi vars un pahar de suc in poala, sa imi rup colierul si sa scap tigara dintre degete...iar el ma privea de dincolo de sapte hotare cu un zambet indiferent in coltul gurii si tacand imi spunea cat de putin ma mai recunoaste. E drept ca nici eu nu-l mai recunosteam dar se simtea care pe cine domina. Caci pana la urma...dragostea asta e un razboi intre sexe care nu se sfarseste nici dupa ce dispare...Pluteste in aer ca o fantoma nelinistita.

Punct

2009-06-17T01:55:00.000-07:00

Vorbeam candva despre cat de dificil este sa iei o decizie...despre nehotarare si despre teama de a nu avea regete. Cu cat gandesti mai mult, cu atat actionezi mai greu. Cantaresti, masori si analizezi...nefacand altceva decat sa amani luarea unei decizii. Azi-noapte am avut o revelatie. Scriam despre scarile interioare si subiectul ma prinsese destul de bine...M-am ridicat apoi si m-a cuprins un soi de neliniste. Am facut gestul pe care il urasc de moarte dar pe care nu ma pot abtine sa nu-l fac: m-am convins ca drumul pe care sunt e stramb, sunand "un prieten". Sigur ca era stramb...asa a fost dintotdeuna si l-am ignorat mereu. Si atunci a venit firesc...Am inchis portile si m-am adunat in jurul meu, privindu-ma drept in fata. Am adormit senina ca dupa un razboi de secesiune si m-am trezit linistita ca dupa semnarea unui tratat de pace. Uite domnule ca se poate. Nu mai simt nevoia confirmarilor si nici nu ma mai incearca nebunia de a inghiti minciuni. Vorbeam de dimineata cu cineva care incerca sa ma convinga sa fac o analiza...sa vad unde am gresit. Analize am tot facut. Sunt satula de analize ca de trei pachete de tigari fumate in lant. Ma dor creierii in cap si mi s-au scrutcircuitat neuronii de la atatea analize. Stiu unde am gresit si recunosc: sunt vinovata. Analiza are si ea un scop, iar daca scopul ei a fost acela de a ma cunoaste mai bine il declar atins. Punct. Am facut mai mult decat trebuia si poate ca tocmai aici am gresit fundamental. Am ocupat tot spatiul conversatiei si al vietuirii in doi. Nu stiu sa traiesc altfel decat cu pasiune si nu stiu sa dau mai putin decat tot. In sfarsit...am aflat ca nu trebuie musai sa fiu si sa ofer cuiva...pot foarte frumos sa fac asta pentru mine. Sunt si imi ofer mie. Ca tot m-am declarat candva egoismul suprem. Iata-ma acum, usurata de o povara, la inceputul unui nou capitol din viata mea, privind inainte. Stiu ce am lasat in urma si faptul ca nu intorc privirea nu inseamna ca nu imi asum faptele. Imi cunosc toate defectele, imi recunosc toate scaparile si imi iert toate greselile. Teoretic analiza e completa si concluziile sunt trase, practic am cateva preocupari care imi vor capta intreaga atentie o vreme, asa ca...nu ma mai intrebati de ce nu postez pe blog...

Tandretea locuieste vizavi

2009-06-01T23:00:00.001-07:00

Stateau asa...un el si o ea...la balconul de vizavi. El band dintr-un pahar un lichid colorat, cel mai probabil suc, ea fumand. Vorbeau. Linistit...ea tinandu-si piciorul drept cu mana peste genunchi (asa cum obisnuiesc sa stau si eu uneori) , el indreptat discret catre ea. Era in camasa eleganta...probabil ca abia atunci ajunsese de la munca...ea purta haine obisnuite...de casa. Il asteptase probabil cu sucul pregatit, stiind ca-i place sa bea un pahar inainte de masa. Erau...normali...niciunul nu parea tulburat si discutau incetisor, aplecandu-se din cand in cand unul catre celalalt ca sa nu forteze cumva vreo ridicare de ton. Cred ca formeaza un cuplu...I-am mai zarit de cateva ori...dar abia astazi i-am privit indelung. Apoi a inceput furtuna...si s-au ridicat in graba luand fiecare cate ceva de pe masa...Nu s-au ciocnit si nici nu s-au privit, de parca ar fi stabilit dinainte care cu ce sa se ocupe...Intr-o graba tihnita, calma, manati de furtuna au intrat. Petrec deseori dupa-amiezile pe balconul mic din blocul de vizavi. Doar ei doi...uneori tac, alteori discuta, fara gesturi exagerate. Se mai ating din cand in cand...el o mangaie pe par, ea ii ia mana si i-o saruta sau invers. Obisnuiam sa privesc cu un soi de invidie astfel de imagini...astazi am asistat cu drag la scena lor. Tandretea e frumoasa...si locuieste vizavi. Deocamdata. Si nu stiu daca as recunoaste-o in cazul in care ar suna acum la usa mea...dar o vad de pe partea asta a drumului si ma bucur de felul ei de-a fi.

Si nu ma mai tem nici de furtuna. Cred ca am asistat prea des la furtuni mai grele si mai zgomotoase.

Panza de paianjen

2009-05-22T09:16:00.000-07:00

Nu stiu cum mi se intampla...n-as putea sa explic...Citesc o carte si imi place...dupa care in viata mea se petrec niste lucruri care ma contrariaza cel putin. Am terminat "Panza de paianjen" si recunosc...nu mai citisem Cella Serghi, desi am o varsta si niste pretentii in legatura cu mine. Noroc cu Jurnalul...In fine...nu asta e important (adica este...dar nu in contextul asta). M-am identificat cu personajul si m-am regasit aproape in tot. Lectura m-a influentat intotdeuna...mai mult sau mai putin: dupa "Lolita" m-am visat pedofila, dupa "Ce mult te-am iubit" am avut cosmaruri chinuitoare, dupa "Adam si Eva" m-am indragostit in urma unei priviri fulgeratoare si adanci, "Insuportabila usuratate a fiintei umane" m-a marcat pana la depresie. Dar "Panza de paianjen" a Cellei Serghi m-a nimerit asa de bine, incat m-a uimit. Imi lipsea marea...Si astazi primesc un telefon de la o pictorita...intamplator gazda mea...si vorbesc cu ea aproape o ora. Imi povesteste despre cat de mult s-au schimbat lucrurile si ce rai au devenit oamenii, ca e foarte dificil sa razbati astazi si sa traiesti ca artist si ca asa se intampla peste tot, jungla nu e numai in Romania...ea locuieste in Germania. Si am vorbit...incercand sa-i spun ca exista un echilibru in toate si ca orice rau perceput acum ca fiind rau poate fi sursa binelui de mai tarziu, ca exista o compensatie in orice...Eu cred in nebunia asta cu universul ca resursa nelimitata si sunt un om optimist, inainte de a veni americanii sa ma invete cum sta treaba cu gandirea pozitiva. Dar sa nu ma indepartez. Pictorita mea mi-a spus ca aici in Romania are cateva persoane dragi, pe care i-ar placea sa le vizitez, pentru ca simte ea ca mi s-ar potrivi mediul. Si mi-a indicat mai cu seama una...o profesoara de limbi romanice, care organizeaza in fiecare vara un fel de tabara a artistilor la ea acasa...in Vama Veche, unde are o vila. Sa merg acolo...s-ar bucura. Si ma gandeam ca daca pe Alex si pe Michi i-am cunoscut deja...poate ca il voi intalni si pe Petre Barbu...ca sa fiu asa...o Diana intoarsa.

Improvizatie

2009-05-20T07:32:00.000-07:00

Nu am simplificat peisajul, desi mi-am propus. E greu si complicat si nu mai fac deloc eforturi sa ma asez impotriva valului. Merg pe el...cat m-o purta si pana unde. Chiar departe de-ar fi, gasesc eu ceva de facut si pe acolo pe unde ajung. Ca insipiratie am...si energie idem. Am irosit zadarnic timp si nervi cautand sa ies din cate ceva, in loc sa imi vad de ale mele si sa imi gasesc niste preocupari interesante, un caine de plimbat, un hamster de crescut...

Improvizez...imi place sa o fac si ma instruiesc in sensul asta. Am inceput un curs. Improvizatia este o arma alba cu care contraatac destinul...Suna grav... Voci potrivnice mi-ar putea reprosa ca fug sau ca ma ascund de mine, de altii sau de ceva anume. Ei bine...nu. E chiar invers: ma regasesc...intr-un fel de nebunie care ma cuprinde in fiecare miercuri seara. Am gasit un loc in care ma simt bine, ma simt eu si ma desprind de realitate, simtind mai mult decat oriunde viata cum palpita. E ciudat ...pentru ca acest loc mi se pare mai real decat oricare altul si cand ma intorc la ceea ce consider in mod normal a fi realitate...ma simt ca intr-un film in care fac figuratie.

De obicei imi place sa impart lucrurile frumoase cu oamenii alaturi de care ma simt bine, asa ca merg cu el...cel despre care povesteam undeva pe aici ca ma amuza si care si-a platit greseala de a fi fost pulist. Imi plac oamenii cu simtul umorului- le-as putea ierta multe. Imi plac discutiile scaparatoare - as petrece o viata experimentandu-le.

Imi place actrita pe care am cunoscut-o aici...cu nume de personaj dintr-un foarte drag mie serial cehoslovac. Arabela are un inel fermecat si transforma incaperea aia mica si goala intr-un univers al posibilitatilor. Libertate si puterea de a fi sincer... Pe prima o simt la a doua am ceva mai mult de lucrat...insa cred ca am pornit pe drumul cel bun.

Sunt cateva amanunte care inca ma mai intristeaza aici, in viata mea...dar sunt atatea lucruri frumoase pe care raul m-a invatat sa le experimentez incat nu pot spune ca regret ceva din tot ce-a fost.

DA si NU

2009-05-07T07:18:00.000-07:00

Un pic de DA...un pic de NU...cam asta e toata viata mea...o balanta ca si mine...care se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, fericindu-ma sau nefericindu-ma alternativ. M-am obisnuit sa ma protejez prin negare si sa ma avant in afirmatii, pe care apoi viata mi le rastoarna. N-ar fi atat de rau daca undeva eu as ramane intreaga, nevatamata si impacata cu mine; daca m-as putea defini clar inafara experientelor trecatoare, mai cu seama a celor care se incadreaza la capitolul NU. Sa ma ridic sifonata dintr-o tranta cu destinul, sa ma scutur, sa ma netezesc si sa imi recapat forma imediat, cum fac mutantii aia prin filme. Sigur...intr-un final ma regenerez, insa dobandesc cicatrice si ma trezesc cu nervii iritati si cu o nebuna pofta de a rupe in bucati peretii sau de a lovi in stanga si in dreapta...cel mai des la intamplare si cel mai grav in oameni nevinovati. Acum stau si ma gandesc...adun, scad, socotesc si trag linii imaginare peste un tot pe care nu-l pot cuprinde. Stiu...se presupune ca e simplu...si ca noi suntem cei care complica. Raul e rau si binele e bine intr-o lume dreapta...insa in a mea parca toate sunt cocosate si deghizate in cai verzi pe pereti.

Ascult de cativa ani balivernele unui pierde vara si asist siderata la cate un circ ieftin, care se repeta periodic, in care ma bag si eu ca animala printr-un cerc in flacari si nu reusesc sa trec pe partea cealalta fara sa iau foc. Si ard ca o maciuca in maratonul care nu ma duce nicaieri, intr-o cursa al carei final nu-l vad si a carei miza nici macar nu o cunosc. Toata nebunia este clar o experienta cu NU in fata si cu mult amar la mijloc. Ma trezesc deseori golita ca un butoi cu doagele plesnite...Noaptea ma framant si ziua ma loveste cate o boala prefacuta. Adorm frustrata si visez ape tulburi in care ma scald scarbita...Somnul mi-e fragmentat si obositor. Instinctul de conservare imi aduce uneori in vis cate un mascul puternic care ma ridica din mocirla, ma usuca bine stangandu-ma la piept si ma curata de noroi. Dimineatile imi sunt ceva mai linistite si zilele vin uneori cu cate un episod surpiza (din seria celor pozitive). Alteori ma buseste cate o durere dupa ceafa, care imi zdruncina metabolismul si imi secera privirea.

Prefer sa zac la pat cu 40 de grade la bord decat sa ard de vie, cu zambetul pe buze. As prefera, desigur, cu totul altceva...dar se spune ca nu e frumos sa doresti raul altuia si nici sa recurgi la violenta.

Vorbesc, citesc si scriu...si ma gandesc din ce in ce mai mult si mai bine la mine. Imi numar in gand partile frumoase, prietenii si faptele bune...Nu e rau deloc. Desprinsa din situatiile tensionate in care m-am tot prins de bunavoie si aproape nesilita de nimeni, formez un om intreg. N-am dat numai cu imprumut, am oferit si gratis...si, intamplator sau voit, am ajutati si alti oameni intregi, nu numai lichelele. Am, ce-i drept, starea aia de spart peretii si de aruncat cu bolovani peste tot, dar n-o fac, pentru ca vina nu e acolo unde as putea sa lovesc, ci exact acolo unde lovitura nu reprezinta solutia. Asa ca dau cu multa indiferenta si cu si mai multa rabdare in mine si caut fericirea dincolo de iluzii.

Probabil ca n-am fost eu aceea care a mancat minciuni pe paine si a servit infidelitati la tava si nici cea care s-a revoltat adeseori in fata unei sprancene ridicate in sictir de un imbecil. A fost numai un alter ego insetat de autodistrugere si dornic de rautate. Si poate a ars de tembel sau poate ca nu...sa mor si nu ma mai intereseaza de acum.

Aveam in facultate o buna prietena care stia sa se joace cu cuvintele atat de bine incat ma lasa cu gura cascata de fiecare data. Am reintalnit-o de curand si mi-a dat sa citesc un text...nu si-a pierdut deprinderea...ba este chiar mai abila. Si de fiecare data cand o vad imi creste un zambet mare pe toata fata si mi se deschide sufletul ca portile unui garaj...Reuseste ea nu stiu cum sa ma readuca intr-un fel in fata acelui om pe care il recunosc ca fiind eu. Cu astfel de oameni vreau sa stau la masa si sa inghit linistita fara sa ma intreb daca nu cumva, pe ascuns, mi-au turnat cianura in ciorba. Oamenii care ma linistesc si-mi bucura sufletul cu prezenta lor. Cei care ma mai resusciteaza cu cate un dus rece ca gheata ca sa ma trezeasca la realitate (de tine zic Sancho) si cei care, in general, sunt acolo cand am cea mai mare nevoie de ei, uneori fara sa-i chem, de fiecare data fara sa ceara nimic in schimb sunt cei cu care as vrea sa imi impart timpul. Pentru ca ei reusesc sa scoata la suprafata omul care sunt. Nu cretinii care ma calca pe cap la fiecare pas in dorinta de a-si demonstra lor cat de buni sunt si cat de sus pot ajunge. Nu dobitocii care vin sa ceara si pleaca atunci cand simt ca si-au satisfacut nevoia, iar resursele s-au imputinat, pentru a se reintorce atunci cand ma regenerez, ca sa ia din nou.

Pai da...eu dau...nu ma forteaza nimeni...si nici rau nu-mi pare...dar am dreptul sa nu-i mai vreau pe langa mine, pot sa-i ocolesc...Rau imi pare ca n-am facut-o foarte des si nu mi-am format deprinderea asta.

Delta

2009-05-04T00:57:00.000-07:00

"Dati-mi un trup/Voi muntilor/Marilor/Dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/In plin!"

Daca ar fi sa apelez la cuvinte...cam asa s-ar traduce starea mea de acum. Pentru ca nu ma mai incap...am adunat o mie de emotii, o mie de trairi (si aproape niciun gand) in doar trei zile. Am fost in Delta...ceva de vis. O izolare atat de plina si o natura atat de generoasa. Am pescuit...am vaslit...am mancat peste si am dormit...Desi nu a fost soare...nu-mi amintesc sa fi perceput innorarea ca pe ceva de nesuportat, asa cum o percep de obicei. Am avut noroc de companie placuta si parte de liniste. Nu m-am intrebat ce zi este si nici cat e ceasul...nu mi-a pasat de nimic. Cand am parasit pensiunea n-am simtit niciun gol...ma incarcasem atat de mult incat regretele sau nostalgia nu au avut loc in mintea mea. Cam asa ar trebui sa fie totul...orice experienta: sa iesi din ea senin si impacat, plin de ganduri bune si de sentimente placute. Nici macar ploaia din ultima zi n-a reusit sa ma intristeze. Stateam ca niste popandai in asteptarea cataramanului...uzi pana la piele si murati bine de valul care ne botezase zdravan in barca ce ne adusese de la pensiune. Chiar daca la un moment dat l-am auzit pe unul dintre noi protestand: "In viata mea n-am fost asa oropsit"... n-am putut decat sa ma amuz. E drept ca numai la cap nu se udase, pentru ca avea o gluga impermeabila...in rest era ciuciulete...dar n-am putut sa empatizez cu "nefericirea" lui.

Si cand am revenit...lumea nu mi s-a mai parut asa de mica ...si nici problemele atat de mari. Am privit de la balcon copacii infrunziti si luna si am fumat relaxata o tigara. Astazi e marti si inca mai traiesc sub impresia celor 2 zile din Delta. Revad barcile aliniate in fata pensiunii... imi amintesc serile calme si diminetile reci si placute de sub foisor. Si parca am fost in alta lume...

Cargo - despre prietenie

2009-04-29T02:58:00.000-07:00

Si numai daca ai banui ce inseamna prietenia ai fi bogat...
L-ati vazut pe Kempes in concert, dupa accident? (...)

Kempes...a venit in Cargo in 1989 si s-a retras dupa 13 ani (ca o fatalitate), in urma unui grav accident de motocicleta. Retragerea lui a fost comentata si condamnata, regretata si barfita...Niciun tampit nu crede ca Ovidiu Ioncu a plecat in Australia ca sa faca bani din zidarie, pentru ca se castiga mai mult decat din muzica...si cu totii stiu ca nu se prea putea altfel. Adrian Barar declara la un moment dat..."In ultima perioada...as fi colaborat cu el sub orice forma..." Concertele de adio sustinute de Kempes demonstreaza din plin ca Barar si-ar fi vandut si sufletul pentru a-si regasi solistul. Vocea lui Ioncu avea ceva supranatural...are inca...omul deschide gura si chiar daca nu se intelege clar cuvantul, ceea ce ii iese se cheama cantat. Onomatopeele alea din ultima vreme: "mmm", "hhhhnnnn" ...dublate de privirea tampa si de prezenta lui scenica siderata...se pot numi pe scurt "voce"...si nu orice fel de voce, ci una de exceptie. Dar nu despre vocea lui Kempes vreau sa vorbesc...pentru ca, in mod incontestabil, este una legendara...ci despre prietenie...Asa am inceput...

Va recomand calduros sa urmariti tot ce ofera youtube-ul in materie de Kempes dupa accident. Avem un solist stangaci, cu ochii mari si goi...cu privirea pierduta si cu miscari aproape automate, aflat mai mereu in fata unui stativ, pe care sunt notate versurile melodiilor sale. Atunci cand nu are textul sub ochi...scoate niste sunete dezarticulate, sta in fata publicului cu microfonul atarnat pe langa corp si cu un zambet inocent rasarit pe fata... si publicul este in delir...ca si cand...undeva acolo...este prezenta vocea lui puternica, pe care nu trebuie sa o faca auzita...prezenta lui constituie singura o garantie. Si efectul nu e numai in legatura cu publicul, ci si cu propria trupa. pentru ca ... atunci cand tace Ioncu, tac deodata si Barar, Pilan, Pup sau Achim...si il privesc cu totii ca pe Isus rastignit, suferind ca s-a ajuns aici...ca Ioncu nu mai poate face minuni, dar cu licarul ala dat de amintirea a ceea ce a fost si de speranta ca poate va mai fi...Barar tinandu-se de microfon...cu privirea plecata inspre pamant...imi lasa impresia ca plange in el mari de lacrimi...dar zambeste melancolic si isi urmareste omul, ca un animal preocupat de puii lui neajutorati, completandu-l subtil..."Multumim Bucuresti!" (Kempes 2001, Aproape de voi) . Nu-mi spuneti ca Ioncu a plecat in Australia sa faca bani din zidarie, pentru ca rasul ala sincer la vederea unei multimi cu mainile pe sus care ii canta "Aproape de voi" vers cu vers, in intregime...imi spune ca Ioncu s-a retras cu durere, fortat de o soarta absurda.

Am tot respectul pentru Igrisan - are o voce frumoasa, care iti ajunge direct in suflet...insa in concertele live, il acopera din cand in cand Pilan cu tobele lui...Daca mai avea nitica forta ar fi fost fix potrivit cu genul rock-cargo...dar daca mai avea nitica forta se numea Kempes. Ascultati "Doi pasi"... cantat de Ioncu la Unifest...are bucati pe care le mormaie...dar le mormaie grandios, cu vocea aia a lui de te baga in boala...si are mici scapari...fragmente pe care le uita...unde intervine Barar... Si are momente cand tace lung...cand Igrisan ii ia locul...si apoi se intoarce...iar mie una mi se ridica tot parul pe mine, inca de la primul sunet pe care il scoate. Vocea lui te loveste ca un tunet...

Faptul ca trupa sta cu ochii pe Kempes ca pe diamantul Reginei Victoria nu se datoreaza, zic eu, unei frici ca si-ar putea destrama reputatia si nici nu il sustin ca sa profite de ceea ce a fost odata solistul...ci o fac la modul cel mai sincer...din respect si solidaritate. Pentru ca atunci cand Kempes sta ca un stalp leganat de vant in fata publicului...toti ceilalti ii imprumuta atitudinea...cand Kempes sare ca o minge de ping-pong...Achim sare si el...si toti ceilalti se agita in acelasi timp... cand uita versurile...Barar e acolo... cand face pauze lungi...instrumentistii acopera si iprovizeaza...si tot ce vad eu pe scena este un INTREG. O trupa unita.

Igrisan este si el o voce de exceptie...si nu-i contest calitatile...Nu stiu cat de mult il invidiaza pe Kempes...sau daca o face...insa in concertele lor...il completeaza frumos si in ochi i se citeste consideratia. Impresia pe care mi-o da Igrisan este de iubita aflata in viata unui barbat imediat dupa ce marea dragoste a acestuia a murit...isi urmeaza destinul rabdator si asteapta linistit un loc care sa-i apartina in exclusivitate. Chiar daca unoeri se mai intreaba..."Ma...ce caut aici?"

(http://www.youtube.com/watch?v=Z1P4SsNf760, min 6:10- 6:15)

Oricum pentru Igrisan am o slabiciune...seamna cu un barbat care mi-a fost foarte drag candva...si...vazandu-l alaturi de Ioncu in concerte...adaug la aceasta slabiciune mult respect!

Toane

2009-04-28T03:49:00.000-07:00

Ma doare ... aproape surd ... capul sau asa ceva ... Ma dor ochii si imi ard obrajii. Tusesc! Sunt obosita, desi nu fac nimic de cateva zile bune. Si asa bolnava sau afectata de o falsa boala cum sunt...am un chef nebun sa ma cert cu toata lumea. Astfel ca pe mama n-o sun; vorbim atat de rar si ne vedem atat de putin incat ar fi culmea! Dar ma trezesc vorbind pe un ton nepotrivit cu toti cei din jur. N-am chef de plimbare si ma enerveaza lipsa de atentie cu care trec pe langa copacii inverziti.

Am citit undeva urmatorul sfat: "... daca va banuiti de o durere surda imediat sub sanul stang, daca tanjiti, daca oftati, daca va ineaca plansul pana sa va inece tusea…sunati-va prietena cea mai buna, mama, sora! Scrieti, vorbiti, spargeti farfurii (eventual in capul dobitocului iubit!), faceti scandal, provocati discutii, pansati-va pe suflet! Si o sa constatati ca odata dilema sufleteasca rezolvata…boala fizica pe care o presimteati, se vindeca de la sine !"

Ma doare. Recunosc. Usor diferit de ce se spune in textul de mai sus...ma doare nu stiu ce anume si nici de ce si nu vreau sa-mi distrug farfuriile. Ma doare nestarea si ma doare nelocul...nesimtirea si nelinistea, neadevarul si neatentia... cam astea toate ma dor! Sunt un bolnav inchipuit si cer prea mult si nu iert pe deplin si nu ma hotarasc deloc.

...inca nu sparg nimic, dar scriu, vorbesc, sun, fac scandal, provoc discutii si nu trece deloc.

In rest sunt numai bine...nu zac, ba dimpotriva, citesc, ascult, scriu, muncesc, mananc, glumesc, rad, ma pregatesc de calatorie si dorm destul de bine si fara cosmaruri. Cu exceptia tusei...totul este bine ascuns in interior...sau poate ca nu e nimic de ascuns, sunt numai fite, figuri...toane de egoista ce sunt!

As manca mere verzi si as pluti pe o barca in delir. Probabil ca asta voi si face!

Egoismul&Serenisima mea persoana

2009-04-27T01:17:00.001-07:00

Da...eu sunt: egoismul suprem! Treceam pe aici si m-am gandit sa ma opresc si sa va intreb pe voi, astia de ma cunosteti, cand dracu m-am amestecat eu in treburile voastre? Cand v-am pretins sa ma ascultati sau sa-mi dedicati vietile? De cate ori m-am revoltat ca faceti altceva decat sa mi va inchinati? Si atunci...de ce imi cereti sa va ascult, sa va dedic timp sau sa va administrez plecaciuni? Nu domnilor...Nu! Aici e fiecare cu steaua lui si, chiar daca va erijati in altruistii voluntari, vi se scurge egoismul printre degetele stranse bine in pumni ca maioneza din shaorma. Dar va place sa va numiti altfel decat egoisti...si oricum asta e alta discutie.

Revenind...faptul ca v-am ascultat, ca v-am dedicat timp si ca uneori v-am ridicat si prin slavi este pentru ca asa am vrut eu sau asa am simtit (alegeti voi, in functie de sensibilitatea fiecaruia). Din proprie vointa, liber arbitru, decizie personala, optiune....adica reversul fortarii. Si oricat de dragi mi-ati fi si oricat de aproape...oricat de mult as simti nevoia de voi...n-am sa va chem mai mult decat o data si n-am sa va fortez sa veniti in cazul in care prima mea chemare se soldeaza cu esec. Cand va luati jucariile si plecati nu va tin calea...si nici cand va intoarceti nu va trantesc usa in nas...Fac toate astea de capul meu, pentru ca eu, egoismul suprem, sunt cum vreau eu (pentru cuvantul folosit aici initial mi-am luat critica..cica strica poezia sau imi pericliteaza feminitatea...deci l-am schimbat...cititorul meu e stapanul meu...voila...): rational, irational...moral sau imoral...voi tot ma veti huli, deci sens sa ma agit sa fiu in vreun fel nu are!

Nu va iau bunurile si nici nu va fur sufletul...nu va monitorizez sentimentele si nu va indemn neuronii sa se prostitueze...No...deloc. Vi se pare. Si ceea ce credeti ca va fur este ceea ce mi se ofera natural si aproape pe nesimtite. Este....legea atractiei...sau firea lucrurilor, daca vreti sa o numim asa. O forta care isi vede indiferenta de treaba si careia puteti voi sa va opuneti cat poftiti...nu se opreste. Relaxati-va...nu faceti decat sa obositi si sa va formati niste frustrari. Daca...cumva...intamplator...ceva ce va apartine se afla la mine (sau la altcineva)...ori vi se pare, ori aveti o problema de posesiune (ca daca e prin alta parte, sa stiti ca nu va prea mai apartine), ori ati dat voi de bunavoie si nu va mai amintiti...ori ganditi prea pasional...Oricum...cauza nu sunt eu, nici voi si nici ceva-ul de care vorbim aici, ci atractia.

Asadar...eu, egoismul suprem, am in primul rand si in principal, vina de-a exista. Iar voi...asa-numitele victime...aveti libertatea de a ma ocoli.

Sa ma claustrez sau ce doriti anume? Sa imi tai venele? Sau sa-mi pun o banderola cu mesajul: "Pastrati distanta pentru a evita socul"?

Nu va prindeti asa instinctiv? Ca daca va varsati in fata mea tot sufletul ...el se imprastie peste tot, ca perlele dintr-un sirag rupt, si e foarte posibil sa calc chiar si fara sa vreau pe o bucata din el? Si nu va trece prin cap ca dezvaluirea asta responsabilizeaza, ca am de purtat cu mine sentimente, trairi, emotii si dorinte, altele decat ale mele (ca am si eu, desi vi se pare ca nu) si ca voi nu aveti dreptul sa faceti asta? Hai sa zicem ca din dorinta de a impartasi niste treburi va da sufletul pe dinafara...insa de ce aveti pretentia sa vi-l tin eu in puf? Nu este al meu...intelegeti voi? Mentenanta sufletului vostru este responsabilitatea voastra...eu pot cel mult sa rezonez si cel putin sa fiu prezenta atunci cand va cuprinde valul destainuirilor.

Cutremurul

2009-04-26T02:04:00.001-07:00

"S-a leganat putin"...spune un amic. Nu...s-a clatinat rau de tot sau eram eu intr-o locatie sensibila, pentru ca l-am simtit din unghiile de la picioare si pana in crestetul capului, cu o mica, dar puternica oprire in piept. Interesant este ca numai cu o seara inainte spusesem cuiva ca sunt doua fenomene care reusesc sa ma infioare "furtuna si cutremurul" si ca prefer ca in clipele declansarii sa nu fiu singura. Si bine ca n-am fost!

Dupa ce a trecut am ramas vreo 30 de secunde cu gura cascata ca la balci si am repetat de cel putin trei ori, obsesiv, daca nu chiar enervant, cu o voce din ce in ce mai tulburata: "A fost cutremur!" Nu dureaza mult, de regula, insa imi lasa un sentiment de asteptare apasatoare si reuseste sa ma inghete pret de cateva minute dupa, intr-o pozitie tampa de gura casca - trairi pe care le incerc apoi cateva zile la rand, amintindu-mi clipa.

La furtuna nu mi se intampla chiar asa...o tolerez mai bine...probabil pentru ca are o anumita muzicalitate.

Cosmarul

2009-04-14T23:52:00.000-07:00

Azi-noapte am avut cel mai negru cosmar din cariera mea de visatoare...Visez de cand ma stiu si visez al naibii de mult, de colorat si de agitat, visez in planuri paralele sau suprapuse...si uneori reiau visul chiar si dupa ce iau o pauza de luciditate...E o nebunie! Prin facultate am fost tentata sa merg la psiholog nu pentru ca aveam cosmaruri sau pentru ca visam ceva ce nu exista, ci pentru ca ma trezeam obosita dupa o cursa atletica care dura toata noaptea, incepea de la ANEFS si se sfarsea in Grozavesti, pe pod. Si asta a tinut vreo 3-4 nopti, in fiecare noapte, fara exceptie, cursa se derula pe acelasi traseu, eram urmarita de aceleasi persoane si incercam sa depasesc pe cineva - in niciuna dintre nopti n-am reusit sa vad pe cine. Bun...N-am fost la psiholog pentru ca visele s-au derulat pe la sfarsitul sesiunii si au incetat imediat dupa terminarea ei.

Am avut cosmaruri urate, cu omucideri, inmormantari si oameni dragi desfigurati...am avut cosmaruri infricosatoare...cu labirinturi, drumuri infundate si gropi fara sfarsit...Insa am visat si ca zbor, ca urc munti, ca strabat poieni inflorite calare pe un cal alb, ca descopar cascade si curcubee...

Azi noapte am avut genul ala de vis...in care nu se arata foarte mult, dar se sugereaza enorm. Actiunea in sine a fost relativ simpla: un personaj binecunoscut in viata reala se distra copios torturandu-ma. Metodele erau destul de rudimentare: ma impingea intr-o vale adanca, ma lega de un copac si ma lasa prada animalelor salbatice, ma asezona cu bucati de carne si elibera un leu care ma alerga pana iesea sufletul din mine...Cumva reuseam sa scap, intotdeuna nevatamata si, constienta de pornirile lui malefice, ma intorceam la tortura. El se amuza din ce in ce mai mult si gasea mereu alta metoda de a-mi ridica adrenalina. Aveam in jur oameni si toti incercau sa ma opreasca din ceva in care, inconstienta, ma avantam si care sfarsea intotdeuna prost. Trairile pe care le-am avut sunt de nedescris...incercarile de a ma elibera ma oboseau dureros de mult, respiram greu, as fi plans in hohote, insa trebuia sa scap si asta imi ocupa cam tot creierul. Personajul, maleficul, era prezent mereu ca un aer bolnav si se materializa doar atat cat sa ma supuna repetatelor chinuri si cat sa ii observ ranjetul satisfacut in coltul gurii. Dupa care disparea in chiar clipa cand as fi avut cea mai mare nevoie de ajutor si reaparea pentru a-mi da de lucru.

Si intr-un final (aproximativ ora 2 dimineata), dupa ce reusisem sa ma dezleg din sforile cu care eram prinsa cu capul in jos de un butuc si alergam disperata catre un copac, urmarita fiind de un taur turbat (un fel de desen animat)...in timp ce ma cataram ca nebuna...m-am trezit urland un "NU" sugrumat. Si cosmarul s-a prelins in realitate...am simtit pustiul...greu, apasator...si m-as fi prins de ceva, insa n-am gasit nimic la indemana. Mi-am cuprins picioarele si am plans plansul pe care mi l-am reprimat in vis. M-am ridicat apoi si am dat o tura de camera, am baut o gura de suc acidulat...m-am asezat inapoi in pat si am adormit, visand ca urc dealuri inzapezite si o armata de barbati gata sa ma ajute in incercarea mea de a invata lucruri noi (nu, ma...nu a fost cu sex!).

Ce imi place si ce urasc cel mai mult la cosmaruri este trezirea. Sigur ca n-as vrea sa dureze toata noaptea si multumesc cerului cand ma trezesc...insa trezirea este atat se seaca...N-a fost mereu asa...am avut numeroase nopti de cosmar (poate totusi ar trebui sa merg la un psiholog) si am avut parte si de treziri imblanzite. Chiar daca ele imi minau sufletul, exista mai mereu o mana calda care imi mangaia incet parul...desi posesorul era afundat, poate, in propriile lui vise. Dar asta a fost odata.

Nu cred ca am nostalgii...nici regrete nu am...dar sigur am cateva asteptari care ma tin inca la poalele unor dealuri inzapezite.

Lista de mailing

2009-04-14T07:20:00.000-07:00

Am incercat si eu...chiar astazi. M-am trezit devreme si mi-am baut cafeaua relaxata. Am facut un dus fierbinte si o chestie feminina greu de descris, pentru care am folosit zat de cafea si ulei de masline...un fel de masca...Neimportant...Important este ca m-am simtit bine. Desi se anunta o zi mohorata, cu ploaie, vant...nori...si frig, de parca ar veni iarna si nu am fi in plina primavara...mi-am zis: la naiba...nu sunt meteosensibila, decat daca vremea ma inveseleste, adica numai cand e frumos afara. In rest nu ma afecteaza! Asadar eram bine! Am ajuns in strada, am respirat profund...si m-am indreptat catre locul de munca. N-am mai tresarit la termene limita, n-am mai strans din dinti la clipele in care inspiratia m-a parasit si m-am lasat domol in scaun. Mi-am luat o pauza de gandire si am decis sa ma amuz deschizand cateva din cele 32 de mailuri funny pe care un domn bine intentionat le trimite aproape zilnic unui numar de X persoane aflate intr-o lista...comuna. Cateva bancuri, niste poze haioase, cateva filmulete...si o portie buna de ras. Numa ca mi-a alunecat degetul pe mouse si am nimerit in lista de mailing...si brusc mi-a pierit pofta.

Nu stiu altii cum sunt...insa eu acord o atentie deosebita amanuntelor si obisnuiesc sa respect pe cei cu care, intr-un fel sau altul, am interactionat de-a lungul acestei banale existente. In general, ma atasez de oameni, pana cand ma calca pe nervul simpatic. Si nici atunci nu le aranjez mecla cu foarfeca de vie si nici nu le asortez obrazul cu vreun scuipat (metaforic vorbind...ca eu sunt o delicata), ci le mai acord vreo 2-3 sanse (recunosc...gresela mea!) ca sa demonstreze ca au bun simt si inteleg ca lipsa de respect trebuie compensata printr-o scuza buna, cel putin.

Ei bine...Nu veti intelege mare lucru din ce scriu aici, pentru ca nu aveti datele problemei. Scriu asa...de defulare si in ideea ca poate domnu in cauza aterizeaza intamplator si pe blogul asta si e curios sa citeasca ce ii dedic aici, desi stiu ca prefera mailurile cu poze, bancurile scurte si filmuletele amuzante...Ma rog...poate! Si recunosc...sunt rautacioasa! El este un tip spiritual si m-a binedispus de foarte multe ori, insa neglijenta cu care m-a tratat...egoismul cu care mi-a raspuns si stupidul situatiei ma determina sa cred ca respectul a fost unilateral dezvoltat.

Dar...m-am surprins agitandu-ma mai putin decat de obicei...si asta ma bucura pe de o parte: am devenit imuna la pulisti (aia care isi baga pula in treburile care pentru mine conteaza) si ma ingrijoreaza pe de alta...stand printre ei s-ar putea sa fi ajuns la fel, iar imunitatea e, in acest caz, o boala!

...si dupa toate astea...am realizat ca ... ma simt in continuare bine. Si ma bucur chiar si de lucrurile care nu conteaza neaparat pentru mine: ma bucur pentru felul romantic in care una dintre prietenele mele s-a impacat cu fostul, ma bucur ca vine ziua lu' Pisi...ma bucur ca ai mei si-au luat un junghi de masina (pe care eu o conduc in week-end-uri), ma bucur pentru cei doi cuplati din serviciu care vor vizita Parisul de Paste...Si ma mai impiedic si de pulisti...ca ...deh!

Insula

2009-04-01T05:48:00.000-07:00

Onorata instanta

Recunosc... sunt vinovata! Cred prea mult in oameni, nu in toti, numai in unii... si foarte des in aia nepotriviti. Si mai vinovata ma simt pentru ca imi torturez libertatea - nu mereu, din cand in cand...Dar...cum sa va explic?! Sa nu credeti ca sunt un monstru...o eliberez inainte de a se stinge. Exista, desigur, si o cauza a pornirilor mele sadice: pleaca de nebuna si ajunge in locuri dubioase, cunoaste personaje meschine si se intoarce dezamajita. E drept ca as putea sa o insotesc, insa eu sunt mai mereu pe urma gandurilor mele si atunci o scap din ochi si fuge. Nu...nu incerc sa ma disculp. Stiu ca ar fi trebuit sa fiu peste tot si-n toate...cunosc teoria. Insa ele se dusmanesc ca doi barbati care iubesc aceesi femeie. Am incercat mai multe metode: le-am imbatat, de exemplu. Gandurile mele bete nu pareau sa fie deloc nefericite, insa libertatea...era de nerecunoscut: nu te puteai intelege cu ea deloc. E pretentioasa, domnule judecator, si singura metoda de a o face fericita este sa o scap de ganduri si sa o las sa alerge. Dar v-am spus...se intoarce ca vai de capul ei si tot pe mine ma chinuie. Ma tine nopti intregi de vorba. Asa ca am inchis-o si o torturez pana pricepe ca fara ganduri nu mai face niciun pas. Fac de ceva vreme terapie de grup cu ele...sau asa ceva... Dar astazi am obosit...ma simt fara vlaga si am venit sa ma predau! Si pentru ca tot sunt aici...imi recunosc si celelalte vini.

Asa ca...va rog sa ma lasati inca putin. Traiesc un moment de sinceritate...ceea ce nu mi se intampla foarte des, in astfel de imprejurari. Sunt vinovata ca accept situatii stranii, cuvinte nepotrivite si conditionari absurde. Chiar ieri sau alaltaieri am avut ocazia sa incui usa la care se napustise o fiara diabolica, de fapt un animalut mic si simpatic, insa stiam sigur ca e o fiara. Am mai intalnit-o de cateva ori. Stiam ca o sa-mi distruga peluza, ca o sa-mi murdeasca peretii si o sa-mi deranjeze echilibrul...insa am lasat-o sa se avante...pentru ca avea ochi blanzi. Acum m-am pricopsit cu ea pe cap...ochii nu-i mai sunt atat de blanzi si o vad cum se pregateste sa muste. Adica...n-as fi putut foarte bine sa o las in fata usii? Si ce daca turba? Eu eram de partea cealalta...de unde nu se aude, nu se vede si nu se simte nimic. Nici macar nu se presimte...si in niciun caz nu se intuieste. Si...asta n-ar fi prea grav, pentru ca de curand am gasit un unguent miraculos, care ma vindeca de muscaturi fara urme. Insa ma pazeste de dimineata pana seara si nu ma lasa nici macar sa-mi ud florile, ceea ce ma calca pe nervi nepermis de mult.

Asa ca...vedeti dumneavostra, domnule judecator...simt nevoia sa ii dau niste vitriol...si recunosc ca i-am articulat si cateva bate in moalele capului...insa n-are nici pe dracu...ceea ce nu ma dezvinovateste, e adevarat!

Sunt un munte de vini si astazi m-am decis sa ma predau, inainte de a-mi ucide libertatea, de a otravi animalul mamei lui si de a-mi intoxica gandurile cu alcool. Va rog: inchideti-ma! Luati-ma de aici si exilati-ma pe o insula pustie, plina de animale mici sau mari, dar adevarate si inofensive, pentru ca, totusi, n-as vrea sa mor atat de curand. Domnule judecator...nu fiti crud...pedeapsa capitala nu se asorteaza cu spiritul meu colorat. Asa ca ingaduiti-mi o pauza in mijlocul naturii...Sa fie multa apa, niste palmieri...Da, bine...daca tineti dumneavostra neaparat...eu nu ma supar...accept: hai si cativa eunuci si un maldar de carti necitite!

Da...sigur! O sa vizitez si un psiholog, dar dupa ce ma intorc...pentru ca acum mi-am uitat sufletul in frigider si dupa cum v-am spus...gandurile-mi sunt inca foarte bete si n-as vrea sa le trezesc, ca's fericite. Iar eu cu mana goala asa nu merg nicaieri. Macar atat am retinut de la mama.

Kouros - cu dedicatie!

2009-03-29T04:56:00.000-07:00

...Si realitatea a venit cu un parfum cu urme de petrol Yves Saint Laurent; cateva zeci de luni, una pe care poti chiar zbura; vin alb demidulce - cam mult; muzica in surdina si cu cafeaua de dimineata...

O singura parte proasta: a batut Serbia! Parca...

Nehotararea

2009-03-28T04:06:00.000-07:00

"Si la care spuneti sa merg? La cel cu Windows sau la cel cu Apple?"

"La care doriti."

"Pai care ziceti ca e mai bun?"

"Depinde. Cel cu Apple se misca mai repede."

"Auziti...asta cu windows are word?"

"Are"

"Aha...e bun. Da merge greu. Ma mut la cel cu Apple, ca e mai rapid"

"V-am spus..."

"Da asta cu Apple nu-mi place...Nu ma descurc in el."

"Mutati-va la loc"

"Auziti...si daca vreau sa caut o lege pot de aici?"

"Da."

"si pot sa o si printez de aici?"

"Da."

"Da daca vreau sa printez color pot?"

"Da"

"Auziti....da pot sa scriu un CD daca e?"

"Da"

"A...da pe stick pot sa salvez informatia?"

"Da."

(.......)

"Si ziceti ca ala cu Apple e mai bun? Sa ma mut la ala?"

"Mutati-va unde vreti...numai MUTATI-VA! Auziti...da nu vreti si o cafeluta ceva? a?"

"Nu beau!"

Intr-un top al "celor mai naucitori" el ocupa locul 2, cel putin. Genul ala de pune intrebari pentru orice eventualitate...si daca vine si maine le mai pune o data pentru siguranta, ca nu cumva sa se fi schimbat ceva intre timp. Normal ca el o face serios, n-o face sa te infrunte sau sa te enerveze cu ceva...n-o face ostentativ sau demonstrativ, o face pentru ca asa e el. Dar tu te enervezi de iti vine sa-i imprimi brusc macar trei litere de pe tastatura pe frunte si daca te mai nimereste si in perioada delicata din luna sau in mijlocul unui vartej sentimental aproape ca renunti la deontologia profesionala si ii articulezi un ton de sa-i stea inima in loc.

Insa...I...N...S...A: el are de printat legea nu stiu care din Monitorul Oficial si nici nu baga in seama tonul tau ridicat, vocea schimbata, ochii arzand si stergerea iremediabila a zambetului initial de pe fata. Pentru ca el nu vrea sa demonstreze cu orice pret ca angajatii acestei institutii sunt enervabili, ci isi vrea legea. Fapt pentru care tu, care observi ca semnele evidente nu sunt evidente pentru el, incerci sa-i spui verde in fata si cat mai frumos ca cele o mie de intrebari care se inghesuie la gura lui se pot strange frumos intr-una, maxim doua, la care ai putea sa ii oferi un raspuns clar si concret: "Cum gasesc legea asta si cum o pot printa?". Da pentru ca se holbeaza la tine ca Sfantu Petru la pictorialul cu Laura Andresan crezi din toata inima ca o cafeluta i-ar limpezi nitel nivelul de perceptie. Insa el...NU BEA!

Mi-as fi dorit sa-i pot vedea expresia fetei colegei mele, careia i s-a intamplat povestea de mai sus, in chiar clipa cand omul ...cu cea mai a dracu naivitate din lume, a marturisit ca el nu e bautor de cafea. Pentru ca a trecut si pe la mine si m-a bombardat cu 10 intrebari pe secunda dintre care 8 incepeau cu "Auziti?"... si stiam ce turatie are si cat de greu e sa-l opresti cand se porneste...aproape ca o invidiez pe colega mea care s-a nimerit mai nervoasa astazi si nu rabdatoare ca mine. Imi si imaginez cum s-a oprit el asa brusc, si-a mutat nitel mai in zare privirea senina, ca sa poata face trecerea de la un subiect la altul, si apoi a privit-o pe colega mea in ochisorii ei verzi spunandu-i ca "Nu bea". Si sunt convinsa ca omul nu s-a intrebat ce a apucat-o pe zaluda si de ce ii ofera o cafeluta...La el...sirul posibilelor intrebari s-a oprit brusc la faptul concret: ca daca nu bea defel...de ce sa-si mai franga sinapsele cu intrebari gen: "Da ce-o vrea de la mine?"

O fi bine, ma? Sau...cum o fi...?

Cartea pentru tine

2009-03-25T13:13:00.000-07:00

A plecat lasand in urma lui un parfum discret, placut, interesant... si o urma de regret. Mi-a vorbit vreo doua ore despre mine - cea pe care a cunoscut-o cu ani in urma, tinand capul plecat, cu o voce domoala si trista. Mi-a evitat in permanenta privirea si singurele clipe in care am reusit sa ii recunosc ochii frumosi si blanzi au fost cele in care s-a ridicat si mi-a masurat camera in lung, stanjenit fiind de neputinta mea. "M-am gandit azi-noapte ce as putea sa-ti spun ca sa te fac sa intelegi..." S-a gandit...noaptea...L-am privit mai intens ca niciodata si l-am ascultat fara sa pot sa ma apar. A gasit de cuviinta ca lovitura este singura care m-ar mai putea trezi si a lovit, comparandu-ma pe mine, cea de atunci cu mine, cea de acum. Concluziile le-a tras in fata mea, necrutator, apasand cutitul in rana cat a putut el de mult...cu grija insa, ca sa ma doara doar atat cat sa ma trezesc.

Da...am fost o femeie energica...da...am avut cateva visuri...si da...le-am uitat sau le-am ingropat in nestire. Stiu... ar fi fost vremea sa scriu o carte cel putin si sa calatoresc in mai mult de doua tari. In timpul studentiei stiam atat de bine sa-mi exprim visurile si mi-era atat de lesne. Imi permiteam sa-mi imaginez foarte multe lucruri, pentru ca nimeni nu-mi cerea sa demonstrez ca pot sa le si fac. De fapt...n-am crezut niciodata cu adevarat in ceea ce mi-am propus atunci, imi placea ca tu ma priveai lacom si-mi sorbeai cu nesat cuvintele. Tu ai crezut in mine cu toata fiinta ta si ai venit acum sa-mi ceri cartea promisa, convins fiind ca am scris-o si ca nu te vei putea desprinde de ea o noapte intreaga.

Tin minte cat de multe ti-am spus atunci si tin minte vapaia din privirea ta. Eram nebuni si tineri si tu ma vedeai departe si puternica. M-ai pus intotdeuna undeva sus...numai tu stii de ce...si abia asta seara mi-am dat seama...daca m-as fi privit si eu cu aceeasi ochi...as fi fost departe si puternica. Nu m-ai recunoscut in nimic din ceea ce am devenit...insa am aflat ca increderea ta nu a fost o forma de seductie (sau nu numai), ci un adevar.

Paradoxal...nu-ti place scrisul meu...nu crezi ca ma reprezinta, il consideri deprimant si bolnav...insa tu crezi in mine si in nenorocita aia de carte pe care am spus ca o voi scrie candva. Nu sunt asa cum m-ai vazut atunci si nici tu nu mai ai 20 de ani si un vagon de hormoni turbati si nerabdatori. Recunosc ... devenirea mea chiar te contrariaza si nici eu nu sunt prea fericita ca am plecat pe un drum drept si am alunecat in stanga si in dreapta pana am ajuns in groapa...(unde nu e periculos, ca nu poti cadea mai jos, dupa cum spune o zicala). Dar te inteleg!

Dupa ce ai plecat mi-am cumparat o paine si un pachet de tigari (exact ca in timpul studentiei), m-am intors in camera si ti-am simtit parfumul plutind in aer...discret, interesant...placut...si mi-am amintit dintr-o data de felul in care ma faceai sa ma simt atunci. Am uitat ce mi-ai spus asta seara...am uitat anii care s-au asezat intre noi si am uitat de toate cate sunt...mi-am amintit numai cum ma faceai sa ma simt candva: tanara, fericita si plina de nerv...si a fost bine. Pentru prima oara...dupa mult timp...a fost BINE...Iar data viitoare cand vei veni iti voi face cadou un "601" (pentru curiosi...NU e o pozitie, e numai o metafora).

Despre coincidente

2009-03-06T04:54:00.000-08:00

Imi plac coincidentele. E ca si cand cineva mai presus de tine te-ar baga in seama, ti-ar acorda atentie numai tie chiar si numai pentru cateva clipe. Ar aranja cumva lucrurile astfel incat sa-si faca simtita prezenta spre a te linisti. "Hey...sunt aici...nu-ti face griji. Nu esti singur in univers, iar eu te voi sustine in efortul tau de a trai fericit pana la adanci batraneti, chiar daca de cele mai multe ori nu vei simti ca-ti sunt alaturi." Orice ar insemna acest "aici" si oricine ar fi acel "cineva", faptul ca lucrurile se potrivesc uneori atat de bine ma face sa tresar. E poate o chestiune de perceptie: lucurile au importanta pe care le-o acorzi, daca te concentrezi asupra unui fapt te vei ciocni in cursul unei zile de cel putin 3 fapte din contexte diferite, aflate in relatie. Mie tot imi plac la nebunie coincidentele. Nu sunt maniaca si nu le caut peste tot...ma bucur numai cand imi zduncina sinapsele.

Ieri a venit una dintre colegele de serviciu sa ma consulte intr-o problema strict profesionala. Desi eram ocupata pana la refuz i-am dat toata atentia mea pret de cateva minute bune. Si parcurgand materialul inaintat spre analiza mi-a sarit in ochi un nume: Christopher Marlowe. "Nu e poetul ala controversat, care a murit in conditii misterioase si caruia i-a fost atribuita mare parte din opera lui Shakespeare?" Nu stia exact despre ce vorbesc...

In timpul studentiei cineva mi-a povestit istoria acestui personaj. Acum cateva zile mi-am amintit de ea, dar numele imi aluneca printre neuroni. "Cum naiba il chema?" Uneori imi trec intamplator prin cap diverse scene sau povesti si deseori imi scapa numele personajelor. Si atunci stau si ma framant, chiar si in creirii noptii, ca sa-mi amintesc cum se numea actrita din X film sau autorul cartii Y. Si cand era sa renunt la a ma mai gandi la Chistopher...apare colega mea din senin cu numele scris printre randuri.

Tot in perioada studentiei am constatat ca tipul cu care iesisem de cateva ori era cel pe care il surprinsesem in fundalul unei fotografii facute colegilor mei din facultate cu cativa ani inainte de a-l cunoste.

Doza de mirare e diferita de la coincidenta la coincidenta...unele imi provoaca un zambet nedirectionat si foarte personal, altele ma lasa cu gura cascata pret de cateva clipe.

Zambesc cand ma gandesc la o anumita persoana si dupa nici un minut primesc telefon de la ea, cand deschid usa si vad in prag un om drag, in timp ce la radio se aude exact melodia pe care obisnuiam sa o ascultam impreuna, cand ma gandesc la un fel de mancare si cand ajung acasa constat ca mama exact aia mi-a pregatit, cand telefonul suna ocupat pentru ca de cealalta parte persoana apelata ma suna in acelasi timp, cand spun aceleasi fraze simultan cu partenerul de discutii sau cand constat ca vizavi de locuinta mea a stat scriitorul care s-a nascut in orasul vecin orasului meu natal.

Dar raman cu gura cascata cand ma trezesc brusc dintr-un somn profund si ma ridic exact in clipa cand incepe sa se clatine pamantul, cu o fractiune de secunda inainte ca zidul din spatele meu sa se prabuseasca peste pat...Asa cum am ramas atunci in fata unei fotografii. Cate sanse sunt ca, dintr-o mare de oameni, cel pe care l-ai intalnit acum sa fie cel pe care l-ai surprins intamplator intr-o poza de grup cu mult timp inainte?

Pai...nu stiu...

Asa ca atunci cand nu stii ce sa mai faci...cel mai bine e sa nu faci nimic...pentru ca undeva...cineva iti va marca discret drumul. Acum nu spun ca e indicat sa orbecai de nebun prin hatisurile vietii...vorbeam de cazul in care n-ai nici cea mai vaga idee despre ce sau cum ar trebui sa mai faci pentru ca ceva sa se transforme in bine. Va spun din experienta: se va transforma. Trebuie sa deschideti bine ochii. Atat!

Prieteni imaginari

2009-02-11T05:30:00.000-08:00

B. este prietenul meu pe jumatate imaginar...are parul rosu, orientat in sus, ciufulit si moale (ii mai dau din cand in cand cu fixativ ca sa nu-i alunece pe piept); are ochii bulbucati, sticlosi, aproape iesiti din orbite si gura mare. Este foarte mic de inaltime (am o slabiciune pentru pitici...m-au fascinat de cand eram copil si mergeam la circ). Zambeste tot timpul...si are bratele deschise. Ma asista atunci cand lucrez la calculator, ma priveste atunci cand dansez...ma asculta atunci cand simt nevoia sa comunic cu cineva fara sa risc sa fiu gresit inteleasa sau judecata. Sunt unele momente in care il intorc cu spatele...Stiu ca pot imparti cu el orice, insa am tendinta sa-l protejez de unele imagini, ca pe un copil care nu poate intelege scenele pentru adulti. Poate din cauza staturii...As putea sa mi-l imaginez mai inalt...

Am avut candva o gasca de prieteni imaginari...mai toti animale vorbitoare si fara exceptie mici de statura. Nu reuseam sa-i vizualizez chiar pe toti, insa stiu ca erau scunzi dupa scaunele din jurul mesei si dupa cestile de ceai. Serveam impreuna ceaiul: cu miere si cu lamaie, asa cum imi place sa-l beau si acum.

Nu cred ca sunt sau ca vreau sa par o entitate superioara; nici scaunul meu nu era mai inalt decat al lor si nici nu am incercat vreodata sa-i domin in vreun fel. Ba, dupa cum spuneam, am tendinta de a-i proteja.

Cred ca asta a fost principalul motiv pentru care nu am prea avut prieteni in copilarie. Aveam destui in imaginatie. In realitate...vreo doi trei vecini...care isi petreceau vacantele de vara la bunici si care m-au invatat numai tampenii: sa prind porumbei cu ligheanul, sa imi dau drumul cu bicicleta din varful celui mai abrupt deal...pe o roata, sa trag cu biciul...N-a fost chiar rau si mi-au ramas prieteni inca. Numai ca ii vad atat de rar. Sunt raspanditi in toata tara, ba chiar si prin altele.

Habar n-am ce am vrut sa spun...poate doar ca "nici un om nu e ratat cand are prieteni", asa cum spunea Clarence in "E o viata minunata". Fie ei si imaginari...

A...si nu exista "prieteni buni", dupa cum nu exista "prieteni rai"...sunt prieteni sau nu. (asta pentru ca am intalnit foarte des oameni care au "prieteni buni"...)

Intr-o vineri

2009-01-30T05:29:00.001-08:00

Preocupata cu pisici africane si cu sirenieni ma trezesc brusc la auzul unei voci cunoscute... care nu a sunat ca de obicei, dar a sunat al naibii de bine. "Nu va suparati...aveti sa-mi imprumutati un pix?" Mi-am ridicat ochii din calculator si perplexa i-am intins pixul meu preferat. Sancho mi-a sugerat sa-i spun "nu mai bine...NE VEDEM JOI?", dar tarziu. El s-a dus cu pixul meu...lasand in urma un parfum placut...ca o parere. E inalt si politicos...are ochii verzi...si e normal. Nu ma asteptam sa-l apuce cantatul, dar nu ma asteptam nici sa fie atat de serios. S-a intors cu pixul si mi-a spus ceva incert...era nelamurit...l-am lamurit, insa nu i-am zarit nici o urma de veselie pe chip. Rigid...Eu ma pricep sa fac oamenii sa zambeasca, daca vreau...de la el abia am scos un zambet vag...da vag de tot. Nu chiar ca un rictus de hiena...si nu tocmai inghetat...dar vag! in mod cert e din alt film, insa e un personaj cu mult bun simt. Nu m-a privit de sus, nu a avut pretentia sa-l menajez sau sa-l tratez preferential. E si modestia asta o chestie!

Forme

2009-01-16T04:57:00.000-08:00

Da...a trecut! Si n-a durut, dar nici n-a tremurat de fericire. A fost putin intim, putin agitat...putin din toate. Caldut! Simpatic! Fara sampanie, dar cu pahare...pentru ca dintre toti cati am fost niciunul nu s-a gandit ca pentru a bea sampanie la miezul noptii nu trebuie numai pahare, ci si sampanie. A ramas pe masa...am baut-o cand ne-am intors. Nu cred ca vreunul dintre noi va crapa in 2009 din cauza acestei mici neglijente...

La 2 saptamani dupa mi-am amintit ca am un blog de intretinut. Mi-am amintit si de altele. Reminiscente...ganduri...nostalgii...griji...probleme...nebunii.

Astazi am constatat ca mi-am format un tic verbal..."incredibil!". Il folosesc mai ales in prezenta anumitor persoane. Inca n-am aflat de ce, dar cand vorbesc cu acei oameni ma trezesc spunand "Incredibil" la o distanta de 2-3 fraze. Enervant. Imi amintesc ca acum cativa ani, intr-o seara de iarna, mergeam spre casa cu 385-ul si langa mine se postase un cuplu. Tipa, pretioasa foc ii povestea lui...o paluga de baiat abia trecut de varsta adolescentei, de ce s-a despartit ea de fostul. Plina de obida, cu gurita in forma de "o", clipind des relata: "Si, deci...n-am mai vrut, deci, sa ies cu el...pentru ca m-a jignit, deci...". Pai...scumpete...puiule... pasarica...normal ca te-a "jignit, deci" pentru ca pari un fel de picatura chinezeasca. Insa el, prins in decolteul ei, zambind intelegator, cu pupilele dilatate si cu vocea scazuta a spus: "Eu nu te-as jigni niciodata".

"JURA-TE!" Imi place sa ma conversez in minte cu persoane necunoscute. Si tot in minte o intrebam pe d-ra: "Auzi, fata...tie nu ti-a inghetat gatul?...Nu simti un pic de racoare in zona pieptului, intre chestiile alea doua, deci? " "Fata" este tot un fel de "deci", se abuzeaza si de el la fel de mult. Suporta, insa, mici variatiuni. Mie, de exemplu, mi s-a spus "iubita". Desigur...nu cunosteam persoana care mi s-a adresat cu acest intim apelativ. Ne nimerisem absolut din intamplare in acelasi grup...iar eu aveam nevoie de o bricheta si ea avea o tigara aprinsa. Asa ca am indraznit si am cerut un foc..."Sigur, iubita!" Si d-ra in cauza avea niste chestii...si tot in zona pieptului! Nu, ca nu sunt rautacioasa. Constatam si eu...

Da...incredibil e ca eu nu am chestiile atat de dezvoltate, astfel incat sa ma scuze de ticul meu verbal! Deci va trebui fie sa ma vindec de el...fie sa imi implantez silicoane.

Think!

2008-12-16T10:18:00.000-08:00

...m-as fi dus la ea sa-i spun sa nu faca aceeasi greseala, dar n-am gasit forta de a ma ridica din scaunul in care ma fixasem. Va gresi si ea...va regreta poate...sau cine stie...?! O femeie matura, stapana pe miscarile ei, cu vocea hotarata si cu un aer independent. Curand presimt ca lucrurile se vor schimba. Pacat...pacat ca nu realizam ca ceea ce aveam intr-un anumit moment din viata noastra poate fi schimbat in bine, fara sa fie nevoie sa amestecam lucrurile sau sa ne aruncam in bratele primului val care se zareste in mare. Stai potolita pe plaja si bucura-te de soare... citeste o carte, bea ceva - cu alcool eventual... si gandeste putin. Nu e frumoasa linistea? Noooo...te plictiseste probabil. La naiba! Apa e prea potolita, soarele prea molcom, cartea...o insiruire de cuvinte prea cunoscute.

Cum as fi putut sa-i spun ceva ce n-am experimentat? Si de ce as fi facut-o? Oamenii aleg sa mearga pe un drum si poti chiar sa le arati ca destinatia este similara iadului...vor pasi mai abitir si mai incrancenati. Du-te pana acolo, arde-te nitel.

Am observat ca unele femei, trecute de 30 de ani, au un obicei prost: trag la copilasi abia trecuti de 20 si sunt extaziate foarte de prezenta lor agitata. Si si-o fura rau de tot. Dar te poti pune cu instinctul matern? Astia...abia iesiti in lume au asa o privire sorbitoare de parca tocmai au atins o bucata de cer, nu o femeie. Si n-ar fi deloc rau daca i-ar tine, insa e vorba numai despre o privire, maxim doua. E foarte incitant... Cand eram copil si eu as fi retezat dintr-o miscare urmatorii 10 ani, numai sa cresc odata, sa ma simt si eu matura. Si daca s-ar fi putut sa ajung mai tarziu cu 10 ani si fara responsabilitati ar fi fost excelent. Cred ca similar, baietii astia gasesc in femeia de peste 30 de ani o modalitate de a depasi spontan 10 ani din propriile existente si de a se simti barbati. Mai ales ca femeia-trambulina...e oarecum independenta si nu se mai complica cu jocurile alea stupide de adolescenta in calduri care parca ar vrea...parca n-ar vrea. Ea, femeia, stie ce vrea din cel mai pretios punct de vedere al pustanului, ca in rest ce-o mai vrea ea dincolo de acest amanunt, n-are nici cea mai neinsemnata importanta pentru micut. Asadar, independenta si-o asigura singura, ca doar e "fata mare" si se descurca, prin urmare responsabilitati nu necesita. Nu e frumos? Ba da...felicitari baieti si vanatoare placuta. Piata geme de femei care isi doresc copii, dar se feresc de maternitate.

Bun...daca pe ei ii inteleg, mentalitatea lor, a femeilor...ma seaca! De ce, ma? (cu vocea si tonul aluia de la metrou).

Pai...uite-asa...de-un pamplezir, de-o fandoseala...

Think: pretul este cam mare si "marfa" nu merita uneori! Nasteti copii. Nu se mai poarta, dar e mai sanatos!

Please Learn From My Stupidity

2008-12-15T06:33:00.000-08:00

Se apropie sarbatorile si ma intalnesc din ce in ce mai des cu oameni deprimati, cu perechi desperecheate, cu visuri cu final de cosmar, cu aripi frante. O fi de la vreme, de la lipsa soarelui, de la prea multe beculete sau, vorba unui amic, de la nutritie. Nu stiu si nici nu vreau sa aflu...as fi, mai degraba, curioasa sa aflu care e reteta fericirii, fara sa stiu neaparat cauza tristetii. Nu este o reteta...stiu...dar preferam sa fie. Si nu d-aia care sa inceapa cu "NU asa", ci o reteta cu 2-3 potiuni care sa-si faca efectul rapid si sa dureze pana se plictiseste omul de fericire si trece la reteta intelepciunii sau la cea a indiferentei...sau la oricare alta reteta crede el ca i s-ar potrivi in momentul ala.

De sarbatori trebuie sa fim veseli, calzi...musai inconjurati de alti oameni veseli si neaparat cu perechea. E, na?! Si daca de sarbatori iti vine sa fii normal? Daca intamplator nu ai cu cine sa treci anul? Daca vrei sa stai intins in pat cu 2 telecomenzi pe burta si cu o sticla de sampanie langa mana dreapta? E de rau? Se cheama ca esti trist? Lame sau cum? Eu zic ca de sarbatori nu trebuie nimic. Nici sa te inghesui ca disperatul prin supermarketuri, nici sa intri in panica daca nu ai brad sau sarmale, nici sa te apuce depresia daca nu ai pereche. Relax! Pregateste-ti bine sufletul...Atat! Personal am trait o experienta suficient de puternica si dezgustator de neplacuta nu mai departe de anul trecut. Daca ma uit bine in jur...n-am invatat nimic din ea. Daca e sa ma holbez undeva in interiorul meu stiu ca mi-am luat lectia: de sarbatori nu ma mai astept la nimeni...ma pregatesc numai sa-mi fie cat de poate de bine sufleteste. In rest...o sa gatesc jambalaya, o sa cumpar sampanie...o sa-mi decorez camera si n-o sa ma gandesc la nimic!

Unora le place jazzul

2008-12-07T06:10:00.000-08:00

Frica...stare de adanca neliniste...

Nu vorbesc despre frica de moment provocata de bolovanul care se apropie de crestetul tau si pe care il privesti paralizat, stiind ca n-ai unde sa pleci din calea lui si sperand numai sa devieze cumva. Nu vorbesc despre frica provocata de lama cutitului lipita de pielea gatului tau si de vocea celui care te ameninta cu moartea.

Vorbesc depre frica de durata, viscerala, generalizata, care-ti paralizeaza tot: creier, miscari, viata... Frica provocata de pericolul imaginar. Anticiparea pericolului duce la amplificarea starii de neliniste, prin inevitabila exagerare a lui. Aflat in punctul culminant nici nu mai stii de ce te temi mai tare: de realitate sau de frica, pe care ai cultivat-o pana in clipa respectiva; frica acumulata te apasa infinit mai mult decat momentul in sine. Ajungi in fata realitatii blocat, tranchilizat, anesteziat si asisti naucit la derularea ei, tocmai atunci cand trebuie sa ai simturile ascutite!

Lipsa de curaj...te nelinisteste! Curajul de a decide, astfel incat regretul sa nu existe. Evident ca oricare ar fi decizia exista ceva ce vei pierde. Mica, mare, insemnata...neinsemnata...pierderea va aduce dupa sine un pui de regret. E bine sa il adopti, sa-l botezi cu un alt nume si sa-l cresti, transformandu-l in ceva pozitiv.

Dracul nu este atat de negru...chiar daca vine cu toata artileria si te loveste din toate partile...dracul este numai un personaj imaginar. In realitate...va exista intotdeuna o rezolvare a problemei... Si pana la momentul rezolvarii, asteapta calm si rabdator. Uneori o rezolva timpul si trecerea, fara a fi nevoie de a lua neaparat o decizie.

Oricum ar fi... sa fie fara frica!!! Frica este o dovada de neputinta, iar in cazul in care ai facut tot ce era de facut pentru ca lucrurile sa mearga bine, neputinta nu este a ta, prin urmare nici frica nu trebuie sa fie a ta.

Dar...n-ar fi mai frumos sa vorbim despre jazz? Unora le place. Aseara am asistat la un eveniment cel putin interesant. Patru reprezentanti ai genului (2 romani, 2 straini), aflati pe scena mica a Teatrului Act, foarte pasionati de "munca" lor, 2 dintre ei total desprinsi din decorul obisnuit...reusind sa transmita cu ajutorul sunetelor emotii. Primul a intrat John Hebert...si neinitiata de mine...l-a scanat cu superficialitate si a busit in ras. Omul este o poezie si fara instrument...moaca de britanic neaos (cel putin asta mi-a inspirat mie), desi e american get beget, completata de o tinuta "funny" (nu gasesc alt termen): ochi rotunzi apropiati, fata prelunga, gura mica, nasul mare, mustacioara, ochelari si pantalonii mulati rosii (piesa de rezistenta)...Demential. Unul dintre cei mai cautati contrabasisti din New York - bun, foarte bun.

Lucian Ban, prezentat drept cel mai talentat pianist roman din New York, foarte prost vorbitor de limba materna..., foarte expresiv, accesorizat cu o palarie sic - piesa lui de rezistenta Privindu-l nu ma puteam opri sa gandesc: "Domane...cat de greu trebuie sa fie sa traiesti cu un artist!!!". Complex...numai prin mimica si gestica. Eric McPherson...genial baterist, pata de culoare a trupei, deliciul publicului...Si dintre toate locurile din sala...eu am stat fix langa el...in imediata apropiere a tobelor, simtitnd pana in maduva oaselor fiecare bataie. Uneori aveam impresia ca pianistul, basistul si saxofonistul nici nu mai existau...pentru mine piesele au fost preponderent cantate la tobe. A avut un moment in care geniul lui s-a dezlantuit atat de tare incat am fost tentata sa ma ridic sa-i dau doua dupa ceafa sau sa-i fac gestul ala pe care Benny Hill il facea tipului aluia chel...Tzac tzac tzac cu palma pe chelia lui Eric. M-am abtinut pentru ca m-ar fi linsat publicul extaziat.

In fine...Cristian Soleanu...cel mai normal dintre toti si compozitorul pieselor de aseara. Saxofonist.

Impresia de ansamplu: buna! Jazzul este, totusi, pentru mine o muzica greu de inteles, uneori ritmul lui sincopat si sunetele aspre...ma irita. Dar am dezvoltat o pasiune pentru tobe. Sau pentru dexteritatea lui Eric (cum schimba el betele...si cat de natural desuruba o chirimitza de la una dintre tobe cu o mana, in timp ce batea ritmul cu cealalta...ceva fantastic).

...Clar o sa-mi inscriu copilul la cursuri de bateristi. Dar pana atunci...o sa raman cu imaginea impresionantului Eric aplecat peste tobe cu un zambet sigur pe fata.

Ziua zero

2008-11-28T03:46:00.000-08:00

Lipsa acuta de inspiratie...Amanari...Decizii care nu vor fi luate, probabil, niciodata...apasarea gandului luarii celei mai bune decizii, povara gandului ca acest gand este inutil. Tristeti in fata faptelor care au ramas neschimbate in rau. Dezamagiri...

Astazi nu am chef de nimic...nici macar de ceai sau de muzica. Poate de un meci de box, privit din tribuna, la care sa se strige cu patima: "Sparge-i, bah, fatza...rupe-l in doua, umple-l de sange...omoara-l!" Da, da...stiu...astazi gandesc urat. Nu mai cred in forta gandirii pozitive, iar energiile imi sunt toate pe minus. Am obosit...si voi trage cortina.

Un singur gand ma relaxeaza...ca astazi poate fi ziua zero...

Din culise

2008-11-26T01:51:00.000-08:00

Astazi...26 noiembrie, 2008 (de la "Poimaine, alaltaieri" am ramas cu intonatia actorilor si mi-am format un tic verbal)...este ziua in care institutia unde lucrez isi inchide portile pentru a sarbatori. Ar fi trebuit sa ma bucur, dar anul acesta nu-mi vine. Programul artistic este slabut, daca nu chiar foarte slab...asa ca stau aici, in fata calculatorului, si il ascult pe Biblios, care-mi reproduce cu muuuuuuulta placere un pasaj din Cancan despre idila dintre Treistariu si Tarky: mai exact cum au petrecut ei doi o seara de vara fierbinte...cand mergand in decapotabila...Hai, frate! Dupa o noapte cu veioza aprinsa de frica "spiritului" casei in care locuiesc... Dupa un vis in care mancam sarmale intr-un restaurant aflat in statia de autobuz, iar chelnerita careia i-am platit mi-a adus restul in monede de 5 bani...Dupa ce ca ploua afara si ca e ingrozitor de deprimant...exact imaginea lui Treistariu rasturnata peste imaginea lui Tarky (who the f...is Tarky, anyway?) imi lipsea.

Dar Biblos are un fel de a povesti, un fel de a privi si un fel de a zambi, un alt fel de a vedea lucrurile si un anumit fel de a se raporta la oameni...incat...nici spiritul, nici visul si nici monotonia acestei zile nu ma mai indispun. :) Nu i-am multumit niciodata pentru rasul pe care mi-l starneste, pentru ca el stie...

Acum realizez si eu de ce nu ma plictisesc niciodata...pentru ca, exceptand zilele bune in care ma simt inexplicabil de exaltata, ma enervez cumplit si din nimicuri si fac treaba aia...deloc indicata: amplific, imi regizez gandurile...Nu recomand!

La noapte...ma voi imbata!

(Libel) Chill

2008-11-20T23:25:00.000-08:00

Nu va recomand patinoarul...gheata cu denivelari, multa lume, talente si alunecari in figuri, impiedicati care se urca pe tine din senin, de jur imprejur pahare de unica folosinta aruncare in nestire. E drept ca e ieftin...contra unei sume modice te fatzai pe gheata de la 3 pana la 5 ore, in loc ce una. E oferta!

Si care e marea distractie...n-am inteles niciodata. Deci patinezi....patinezi...patinezi...si? A...mai schimbi sensul din cand in cand. O ora merge...mai intaresti un muschi, mai dai jos niste kilograme, mai cazi, te mai ridici...da' 3 ore, frate? In schimb site-ul e destul de reusit (http://www.patinoaronline.ro/)! Recunosc...nu sunt experta in patinaj, abia de ma tin pe picioare...dar nu sunt nici incuiata, nu refuz ideea de a face ceva la care nu ma prea pricep. Cum altfel sa invat, daca nu exersand? Insa tot nu ma vad rezistand pe patine timp de 3 h. In plus...acum ma doare in cot...la propriu...pentru ca un neinfranat a intrat in mine in plin si din spate...Ce era sa-i fac? M-a pus gramada pe gheata si zambea ca tontul...eu l-am privit aproape cu nervi si i-am zis scurt: "E...brava!" Mi-era ciuda...ca rezistasem pe patine netinuta de manutza si incepusem sa prind si viteza. Deci nu..."mie dati-mi strada-ngusta, unde gusta omul viata mai din plin..." vorba cantecului.

Si apoi...bere, vin...o salata Tornado ...foarte buna, de altfel. Pana-n vin un dialog sustinut despre credite, dobanzi, depozite, comisioane, idei de afaceri... Dupa vin...multa filosofie...pe marginea unei treburi atat de alambicate cum este relatia dintre o femeie si un barbat!

(...) m-am gandit intens la girafe...la okapia, mai exact...mi-am amintit si de folk...Folkul ma relaxeaza!

Apoi noaptea...apoi dimineata...

Vorbeste-mi, am atatea sa-ti spun!

2008-11-20T01:29:00.000-08:00

Mi-ar placea sa-ti pot vorbi pe limba mea...sa nu-mi fie mereu teama ca ceea ce iti spun ti-ar putea schimba starea, privirea sau inflexiunea vocii. Este obositor chiar si pentru mine sa vad cum treci de la o stare la alta. Ma tot intreb cum de rezisti tu. Adica...nu simti ca te desprinzi de tine? Nu te pierzi in schimbul asta? Nu consumi prea multa energie? Intr-o zi am sa-ti vorbesc ca unui om intreg si am sa-ti spun tot ce imi trece prin cap...cu riscul de a te transforma din nou in stanca, cu riscul de a-ti intalni din nou privirea rece, chipul inghetat, glasul taios, expresia aspra si chiar cu riscul de a nu mai cunoste o alta fata a ta inafara de asta. Si cand o sa-mi povestesti cat esti de trist si cat de inutil te simti...in loc sa te cuprind in brate si sa te mangai pe crestet am sa-ti spun "Fa ceva! Ia-ti viata aia dezordonata in maini si aranjeaz-o frumos". Si mai presus de orice inceteaza sa mai controlezi pe ceilalti, concentreaza-te pe tine! Ia decizii si asuma-ti consecintele...Ai crescut si nu mai esti un copil rasfatat, care primeste totul de-a gata...priveste-te ca un om integru si matur, mai intai tu, inainte de a pretinde celorlalti sa te priveasca astfel! Si nu-ti fie teama...pentru ca pe mine nu ma sperie nici privirea ta rece si nici glasul tau taios...si n-am sa fug ca o apucata de tine. Iar cand o sa ma duc...lasa-ma...pentru ca atunci imi voi fi epuizat toate resursele, iar nervii mei vor fi fost facuti prastie. Indrazneste sa traiesti fara mine...sau aduna-ti odata puterile si infrunta-ma cu argumente, nu cu priviri reci si atitudini imposibile...

Iti trebuie clarviziune...multa...Ai trait prea des influentat de "carpe diem"-ul ala care ti-a placut tie atat de mult. (cred ca e unul dintre cele mai proaste proverbe...o sa dezvolt intr-o zi...).

Expert in spatii goale

2008-11-19T04:00:00.000-08:00

xTc imi trezea o stare de vreau...nu stiu ce treazea in celelalte, insa pe mine ma stranea sa vreau. Vroiam mai mult, vroiam mai bine, vroiam mai mereu. Si asta pentru ca avea un talent extraordinar de a ma face sa ma simt capabila. Prin natura ei, relatia dintre noi nu-mi oferea decat iluzii...dar puntile astea virtuale pe care le construiam, punand fiecare cate o scandura, se aruncau in realitate inspaimantator de mult. Cuvintele...abstractele cuvinte produceau efecte palpabile. Intentia lui...hmmm...am petrecut prea mult timp incercand sa aflu care a fost intentia lui...iar acum, departe fiind de toata fierbanteala acelei relatii, as putea s-o cataloghez, dar n-am s-o fac. Pentru ca, pana la urma, efectele au fost benefice.

E atat de ciudat...cum inlocuim noi lipsurile, ajungand pana intr-acolo incat reconstruim un om. Nu l-am vazut niciodata...decat in poze...dar mi l-am imaginat de nenumarate ori si am avut chiar sentimentul prezentei lui fizice in viata mea. Sigur...m-a alimentat, dar numai cu vorbe...Din ceea ce mi-a spus nu a mai ramas nimic, nimic rasunator sau memorabil...nu pot sa-i reproduc vreun gand sau vreo idee, decat daca rasfoiesc arhivele...stiu, insa, sigur, ca vorbele lui au avut niste efecte, care mi-au influentat devenirea. Nu-l pot face nicicum responsabil, nu sunt indreptatita. Si nici nu vreau...

Stiu ca daca ar fi fost aici...accesibil si palpabil...lucrurile ar fi stat cu totul altfel, pentru ca nu i-as fi permis sa lase frazele neterminate. Aici m-a prins...in spatiile goale, in cele trei puncte pe care eu l-am completat de fiecare data, in functie de stare, de nevoi...de trairi. Si starea de vreau a fost rezultatul acestor goluri...a fost urmarea asteptailor, consecinta imaginatiei si cauza efectelor.

Imi rasuna in cap o fraza..."cine a avut de-a face pana acum cu oameni manipulatori, prea slabi pentru a purta o lupta a faptelor, dar cu mintea suficient de ascutita pentru a atenta la claritatea judecatii altora, stie despre ce vorbesc"! Cine nu...sa-si pastreze mintea treaza!

Flirt in metrou

2008-11-18T04:29:00.000-08:00

"Scrie ceva mai vesel..." Adica ce? Sa scriu despre fericire sau despre fluturi, despre cat de vesel e sa traiesti in ziua de azi sau despre cat de frumos pica frunza toamna? Fericirea...nu ma pasioneaza pentru ca e un moment mult prea scurt, pe care il constientizez abia dupa ce a trecut.

Vesel in ziua de astazi? ...E...mai degraba amuzant...s-au ieftinit locuintele. Foarte tare, frate! Da n-ai vazut ce credite ofera bancile? Si criza asta financiara e amuzanta foc. Si procentul ala de 50% e si mai vesel...ca o minge mare de branza fluturata pe un teren indepartat, de la un guvern catre altul, prin fata unor oameni flamanzi.

Flururii si frunzele sunt subiecte dragute, insa nu ma descurc deloc sa le cuprind in cuvinte.

Iata deci, stimate domn, care imi ceri optimism, ca nu pot decat sa te refuz.

Am asistat de curand la un episod oarecum vesel. Un tip inalt, foarte bine facut...genul de mascul feroce, destul de simpatic...aflat in metroul cu care ma plimbam intr-o vineri...vinerea asta mai exact. Inghesuiala mare. La cativa metri de individ o tipa cam de aceeasi inaltime...si, in ciuda staturii impunatoare, extrem de feminina si gingasa. El privind in jos sa nu striveasca pe careva...aproape simultan, ea facand acelasi gest. Dupa care eye contact...si ras sincer. Dragut, nu? Un zambet suav din partea ei si o privire calda...un zambet degajat pe fata lui si o privire concupiscenta. Credeam ca sunt impreuna. Corpurile lor erau atat de orientate unul catre altul, ca pareau inclinate...desi intre ei erau cativa oameni si cativa metri. Zic...da...uite-i si p-astia ce s-au gasit...acolo sus...si se potrivesc de minune. Bravos. Metroul a oprit in statie...cei doi...ea inainte, el dupa...au pornit catre iesire. Asa e intotdeuna la inceput...ea o ia inainte si el o urmeaza. Femeia il invata pe barbat cum e cu vanatoarea. Dupa cativa pasi a venit si momentul vorbirii. Si domnu' bine facut, cu zambetul lui degajat si privirea cu subinteles...n-a gasit alta abordare decat asta: "Ce inaltime ai?" Ea, prefacut surprinsa de indrazneala lui (o cauta, o astepta si chiar stia ca se va petrece...isi incetinise mersul...ehe...) foarte senzuala, a ridicat mana la ureche si a schitat un gest. Si el a repetat ceva mai tare "Ce inaltime ai, MA?". For God sake...Shit...La naiba..."Ma?" Parca am vazut cum se spulbera vraja. Femeia si-a schimbat traseul...Brusc. S-a intors, pasii i-au devenit siguri si repezi si a disparut...Si m-am bucurat.

Daca nici la inceput, in plina vraja, nu gasititi in voi un alt apelativ decat acest impropriu "MA"...pentru a aborda o femeie...e trist, ma!!!! Chiar e trist! Si pentru voi si pentru noi. Eu m-am bucurat asa...din afara, din admiratie pentru ea si din solidaritate feminina. Da e trist, zau!

Si tu imi zici sa scriu ceva vesel...

What the bleep do we know?

2008-11-13T11:08:00.000-08:00

"De ce avem mereu acelasi tip de relatii? De ce avem mereu acelasi loc de munca? In acest infinit ocean de potentialitati existente in jurul nostru, cum se face ca re-cream in continuare aceleasi realitati? Nu e uimitor ca avem la dispozitie atatea potentialuri si optiuni, care exista, atata doar ca noi nu suntem constienti de ele? Este posibil oare sa fim atat de conditionati de viata noastra zilnica, atat de conditionati de modul in care ne cream viata, incat ne blocam intr-un punct fix? (...) Si: "...Daca imi modific alegerile, mi se va schimba si viata? De ce nu ma pot schimba? De ce anume sunt dependent? Ce lucru de care sunt atasat, din punct de vedere chimic, voi pierde? Si ce persoana, loc, moment in timp sau eveniment, de care sunt atasat, din punct de vedere chimic, nu vreau sa pierd pentru a nu fi nevoit sa experimentez reactia chimica care ar putea rezulta din aceasta? De aici, tragedia umana. Ne lasam pacaliti de ideea ca nu avem nici un fel de control."

Cand de fapt...cica avem control, avem spatiu (se pare ca avem chiar mai multe spatii paralele, care exista simultan) si avem si libertate. Numai ca ne place sa ne punem zgarda de gat, sa ne construim zabrele...sa ne limitam, obstructionam, restrictionam, cenzuram...pana cand organismul nostru, ofticat de noi, cedeaza...imbatraneste si moare...

Exista in organism niste substante chimice numite peptide, corespunzatoare fiecarui sentiment pe care il incerc la un moment dat. Si daca vreau sa fiu vesela tre sa activez peptida veseliei si sa o alimentez, pentru ca ea sa devina dominanta si nu dominata de peptidele alea naspa. Eu sunt dumnezeul peptidelor mele!

Si daca vreau ...pot escalada muntii, pot conduce un tir, pot sustine un spectacol de improvizatie, pot atinge performante in orice domeniu imi doresc...pot! Ca-mi activez peptida vointei...Si daca realitatea nu-mi convine imi pot crea o alta. Pe sistemul: in loc sa privesc in dreapta cu furie, privesc in stanga cu calm. Asta daca e sa vorbim despre realitatea emotionala...ca daca privesc in stanga cu calm in timp ce in dreapta este un individ cazut in strada...se cheama ca sunt insensibil, inuman si nesimtit rau. Cand realitatea inconjuratoare iti ofera astfel de imagini...activezi peptida omeniei si ajuti omul sa se ridice.

In fine...suntem dependenti de lucruri, de oameni, de locuri, de trairi...si dependenta este ceva ce nu poate fi schimbat...Insa vin cativa..."savanti", ca sa le zic ashe, si iti spun, iar eu subscriu: "Ba se poate, ma!"

...mai bun decat "The Secret".

Sancho ma va felicita, sunt sigura, pentru traiectoria pe care am pornit inca de pe vremea cand noi doua ne petreceam cel putin 8h pe zi impreuna, iar eu citeam Krishnamurti si ea Henry Miller!

"Happiness in intelligent people is the rarest thing I know."

2008-11-12T02:38:00.000-08:00

Acum nu stiu...si nici nu ma mai intreb pentru ca mi se face rau. Fizic... Mi se pune un nod in gat...simt un gol in stomac si ma apuca greata. Imi vine sa ma vars toata. E sentimentul ala pe care l-am avut de fiecare data cand am fost nevoita sa aleg, sa iau o decizie sau sa parasesc fortat o obisnuinta. Mai bine incui usa, trag obloanele...ma inchid in casa si ma iau la palme.
N-ai decat sa-ti versi tu stomacul, sa ai tu noduri si goluri si sa te umple pe tine greata, pentru ca eu nu mai vreau!!!! Si daca n-ai s-o faci...te stiu mai fericit din fire si banuiesc ca n-ai s-o faci...nici nu ma gandesc sa ma intorc la sentimentul ala... O sa imi aprind o tigara, o sa dau drumul unui film bun si o sa beau un vin...alb...demidulce... Si maine...dar cine sta sa se gandeasca ce va fi maine?!

Viata la trecut

2008-11-11T04:50:00.000-08:00

Nu stiu ce sa zic...nu mi-a placut. Nici nu mi-a displacut. Am plecat, insa, inainte de a se sfarsi. Este a doua sau a treia piesa de la care "evadez".
Platonov ... nu se mai termina, iar din locul in care stateam nu vedem mai nimic pe scena. Parca am parasit sala inainte de a cadea cortina...nu-mi amintesc exact. A fost, insa, o piesa buna, jucata de actori tineri - studenti la UNATC plini de nerv.

Proiectul TEMPS D’IMAGES, care suna atat de interesant, m-a lasat fara cuvinte dupa prima piesa (n-am retinut titlul ...dar cred ca era prima), desi Sanchio a ramas profund impresionata. "Poate ca in tectonica sufletului tau a existat un curent care a coincis cu scenariul, ma Sanchio." Eu una n-am inteles decat ca era vorba despre consumatorism/consumerism/consumism sau cum ii mai spune acestei miscari. Si asta tarziu, dupa ce am scapat de mirare si de blocaj. Am iesit de acolo atat de blank...m-am si mirat ca pot sa misc...credeam ca mi-au murit functiile.

Acum n-a fost chiar asa...am receptat pe deplin textul, pentru ca era in romana si nu in franceza, am reusit sa ma concentrez la jocul actorilor, pentru ca textul era vorbit si nu agatat pe un ecran, la mama dracu...si am si avut un loc bun, in prima linie. Asta nu a constituit neaparat un avantaj, pentru ca atunci cand a inceput piesa am simtit ca ma sufoc sub bombardamentul cuvintelor rostite de actori, fara fir logic, care cadeau din toate partile scenei, la inceput domol, apoi din ce in ce mai repede, dupa care total haotic. Cuvintele se amestecau ametitor, cei 6 actori care le rosteau se apropiau incet (dar sigur!!!) de centrul scenei, iar vocile le deveneau tot mai stridente. D-ra din stanga mea, in mod evident agasata, a si izbucnit la un moment dat: "O...nu!!!!". Eu...ma abtineam din greu si ma chirceam pe scaunul incomod. In sinea mea ma rugam sa nu fie asa toata! Am uitat sa spun ca era bezna. Apoi liniste..."Slava Domnului!!!". Dupa care nu stiam daca mai vreau sa inceapa piesa. Curiozitatea a invins si m-am relaxat. A aparut o actrita imbracata intr-un costum dintr-o lume nedescoperita inca, asezonat cu becuri. Le-a prins de niste placi, vreo 4 la numar, aflate la o inaltime de cativa metri de scena. Dialogul dintre actori m-a prins si s-a invartit vreme de aproximativ 15 min in jurul unei demonstratii antitabac, presarata cu mesaje politice.
Ei da...m-a deranjat nitel faptul ca fiecare scena (piesa a avut vreo 4...sau la atatea am rezistat eu) incepea cu un monolog: "Astazi, 11 noiembrie 2008 ...(si de aici continutul era diferit pt fiecare scena in parte)..m-am gandit ca e timpul sa fac un copil. Acum 6 luni, pe 11 noimenbrie 2008 m-am gandit ca e timpul sa fac un copil. Acum 10 ani pe 11 noimebrie 2008 m-am gandit ca e timpul sa fac un copil. Acum 20 de ani, pe 11 noimebrie 2008...". Am inteles ideea...totul se petrece astazi, acum...intr-un viitor imaginat, dar pe bune ca peste 6 luni nu mai e deloc noiembrie. Ma rog...poate ca in viitorul asta al "implinirii tuturor viselor ecologico-antitabacico-biotehnologice ale prezentului"...se schimba si lunile. Sa se schimbe...eu am plecat dupa ce am urmarit cu interes jocul lu Maddy. Mi-a placut. Maddy mi-a placut, insa ea imi placea oricum. Vocea ei puternica, statura mignona, atitudinea...si mai ales contrastul dintre ele!

Dar asa mi s-a facut un dor de Crai, de Tache, Ianche si Cadar...de decorurile bogate si de costumele vechi. Vreau textul clasic...care nu contine nici "pizda proasta", nici "muie', nici "supt" si nici "frecat"... ("gadilat" se admite).

Un spectacol, doua spectacole...

2008-11-07T02:46:00.001-08:00

Stiam unde e...pe o strada ingusta, perpendiculara pe Brezoianu. Dar n-am fost niciodata la vreo piesa acolo. Recunosc! Si astazi am pierdut contactul cu realitatea. De dimineata eram atat de preocupata de niste ganduri... Am mers cu metroul fara sa simt cand am ajuns la Universitate. N-am privit pe nimeni...De obicei o fac: imi gasesc cate o fatza interesanta sau cate un grup mai iesit din decor, gen emo, si o/il urmaresc cu atentia, dar fara sa ma holbez ca o obsedata.

Insa de data asta am ramas in mintea mea, blocata pe o intrebare: de ce mama naibii le este greu unora sa spuna adevarul? Adica sa presupunem ca, din pura intamplare sau fortat de imprejurari, te afli in fata unuia si discutia aterizeaza intr-un punct sensibil si constati ca el stie ca tu ai facut ceva, gen sex cu partenerul sau, dupa caz, cu partenera lui...Si spune calm..."Da. Stiu ca nu mai e nimic intre voi (cu accent pe "mai", accent pe care tu tre sa-l percepi ca pe un fel de mina, si mesajul care ajunge la creier

asul tau micutz sa sune ashe: "Ocoleste ca altfel bubuie!")! " Atunci, in loc de stupidele intrebari in lant (asha vin astea...in lant. Ca de ce sa te calmezi?! Te precipiti, te simti jignit si adevarul te zbuciuma): "Tu vorbesti serios? Adica tu crezi ca...?" neuronul tau ala plictisit, obosit si senin de ce dracului nu te indeamna sa admiti: "Ihi...da! Insa a fost demult si nici nu mi-a prea placut." sau..."La cati parteneri/partenere am avut...sa mor daca mai stiu. Asa o fi..." sau pur si simplu: "Frate...uite ca a venit si toamna. Pica frunzele in draci. Sunt strazile pline!" Adica te si scoti si nici nu minti ca lasul.
Probabil ca e spaima de reactiile violente ale celuilalt. Dar daca a acceptat sa iti vorbeasca ca unui om obisnuit, care si esti...e aproape sigur ca nu iti va lipi capul ala perfid de parbrizul masinii, nu? Oi vrea sa deveniti amici (tu - cel care ascunde si el/ea - cel care stie)...si nu poti periclita o astfel de potentiala relatie. E...hai...cat de prost sau de proasta esti? Invers e posibil mai mereu: un prieten de-o viata poate sa-ti incerce perechea la inceput...Nici voi nu va prea iubiti...lucrurile sunt incerte, insa prietenia ramane.
Unii spun ca asta e politete. Eu zic ca e nesimtire pe fata. Politicos e raspunsul ala cu toamna! Parerea mea sincera este ca, in astfel de cazuri, neuronul tau, care nu are nici un partener, devine gelos pe tine, fapt pentru care refuza sa te ajute.

In fine...am tot mers. Pana la Bulandra...in fata teatrului m-am lovit de doi ochi verzi si reci care m-au intrebat: "Unde mergeti?". Chiar asa...unde merg? "A...am raspuns...aici e Bulandra!" si piticul din capul meu m-a luat la palme: "Da, femeie nebuna...e prea devreme si nici nu e teatrul pe care il cauti. Nu-ti varsa nervii pe tanti portareasa." Am zambit i-am urat o zi buna si am plecat...Unde era? Unde era? Zic..."mai bine sa intreb"... si intreb "Teatrul Act stiti cumva pe unde este?" Ma...din 10 oameni, 2 m-au privit asa de chioras ca m-am simtit chiar vinovata. Gura n-au deschis-o ca sa nu prinda aer. Era frig si era si prea de dimineata. 3 mai sa ma ocoleasca ca nu cumva sa le cer sa completeze cine stie ce formular, chestionar sau alte asemeni, desi nu aveam nimic care sa semene cu o mapa sau cu o figura marcata de un zambet larg si complezent. Vreo 3 mi-au oferit un rictus la modul naiv ashe...de parca tocmai le spusesem ca am vazut un leopard zburand deasupra Cismigiului. Unul singur mi-a zis..."Sorry"...P-asta l-am inteles. In final o doamna amabila mi-a explicat...si atunci am realizat..."Eu caut de fapt Teatrul Mic... la Act merg de ceva vreme si stiu sa ajung cu ochii inchisi in sala de spectacol". I-am multumit si mi-am amintit...strada ingusta care da in Brezoianu. Prea devreme insa si, dupa cum a spus si domnul volubil aflat in zona: "Doamna de la casa de bilete probabil ca acum abia serveste micul dejun!".
Oamenii astia...minunate creaturi ale naturii...care au privilegiul de a gandi si de a se exprima, de a privi si de a analiza, ba chiar de a estetiza uratul folosindu-se, printre altele, de cuvinte...de ce sunt atat de speriati si de stresati? Am impresia ca traiesc intr-o lume plina de cocosati, care mai de care mai preocupat sa se ascunda pe sine, aplecati pana aproape de pamant...ca sa se cuprinda cat mai bine, sa nu cumva sa se scape. Pana mea...oameni buni...Nu va doare coloana vertebrala?

Paradoxurile frustrarii

2008-11-06T04:52:00.000-08:00

Frustratul este persoana lipsita de un drept sau de un bun...Inselatul...Ala pedepsit, care sta intr-un colt pe cojile tari ale neputintei, cu pumnii stransi, gata de atac...Pregatit numai, ca de atacat nu ataca mai niciodata. Este inofensiv pentru frustrator, in cazul in care lipsa este de ordin sentimental. Pentru ca el, frustratul tine...crede, spera, asteapta, rabda si inghite mult...in numele dragostei! Si daca n-ar fi asa...frustrarea n-ar mai exista. Adica frustratorul de meserie n-ar avea ce sa ii ia unui om care nu are nimic de oferit, right? Te simti lipsit de ceva in conditiile in care ai ceva-ul respectiv, e la tine si-l mai si arati ca ...baiatul/fata bun/a ce esti tu (ca tontul/toanta adica). Si, intr-o zi, pe neasteptate (ca asa se petrec toate lucrurile naspa), ti-l ridica chiar omul de langa tine...in care ai crezut si care pana mai ieri iti era confesor si destainuit...Nu-ti vine sa-i spargi capul? O...ba da! Insa n-o faci pentru ca daca ii spargi capul ti-e mila rau si parca iti vine sa-l si ingrijesti. Si dupa ce il ingrijesti incepi sa te atasezi de el...si apoi cand se face bine, iar iti sterpeleste cate un bun si tot acolo ajungi, asa ca mai bine ramai cu constiinta impacata si te obisnuiesti tu si cu cojile. Sau incepi sa le mananci...Vezi tu...te adaptezi si intr-o zi parasesti coltul (nu-l dai...il parasesti numai!) si iti gasesti drumul (eventual unul drept, fara hartoape).
In cazul in care il lovesti, ii raspunzi cu aceeasi moneda sau te transformi tu insuti intr-un frustrator...nu faci decat sa acumulezi inca o frustrare. Vei fi, adica, un frustrator frustrat, pentru ca ceea ce ai facut tu se numeste razbunare si nu liber arbitru.
Pai si nu e mai bine sa-ti tii tu bunurile in seif, intr-o banca sau intr-un cufar in podul casei si sa-ti pastrezi drepturile intacte, renuntand sa mai dai margaritar porcilor?
Acum...intreb si eu...ca nu stiu...Si in plus...odata cu imprumutul asta de sarbatori si petreceri de la americani, tara noastra toata are un aspect de Halloween permanent, fapt pentru care e foarte greu sa mai distingi porcii deghizati de porcii adevarati. Iar sa le pui asa la intamplare margaritare in cale tuturor porcilor existenti parca e risipa cam mare!
Da...recunosc sunt frustrata. Nu mult...nitel...dar sunt. Ca d-aia mi-am deschis blog!

Ba se poate

2008-11-05T03:49:00.000-08:00

Pentru:
- diminetile tarzii de week-end cu miros de cafea, in care staaaai cu capul golit de ganduri pe pieptul lui frumos lucrat ... si lenevesti. Cand nu stii cat e ceasul si nici nu te intereseaza...cand totul este aproape perfect si crezi ca nimic nu te poate tulbura;
- momentele in care descoperi ca barbatul de langa tine gandeste si verbalizeaza, iar subiectul frazelor lui esti chiar tu. Cand ai impresia ca a priceput care sunt framantarile tale si ca e imposibil sa nu faca ceva ca sa le indeparteze;
- zilele in care deschizi usa si zaresti printre florile unui buchet un zambet tembel si crezi ca posesorul lui face un astfel de gest pur si simplu, fara sa aiba in spate o vina sau un interes;
- noptile lungi si albe...cand nu stii daca e prea tarziu sau prea devreme si iti pare ca nimic rau nu ti se poate intampla...
... sa stii ca simt nevoia sa-ti intaresc: BA SE POATE!
Se poate...pentru ca exista mania de a minti, sindromul bipolar, labilitatea psihica si instabilitatea emotionala!
Eu am viroza respiratorie...Nu doare! Nici pe mine, nici pe ceilalti! Ma incomodeaza putin tusea, dar numai pe mine! Pentru ca nu ma apuc sa tusesc in fata nimanui...Stau in banca mea, cu tusea mea si cu starea mea de incomoditate. Ba chiar ma feresc sa invadez spatiul intim al celorlalti. Din respect...ca poate ii infestez dracului. Nu gasesc nicio voluptate in a tusi altora in nas. Nu fac pe nimeni responsabil de boala mea. Imi asum vina: am dormit dezvelita, cu ferestra deschisa si am umblat de nebuna prin ploaie. Nu o sa ma apuc sa neg ca am viroza...merg la medic. Si e clar ca lumina zilei ca sunt defecta, de vreme ce tusesc cu atata hotarare. Si cand tu mi-ai spus ca sunt bolnava uite ca nu te-am contrazis si nici nu m-am inecat cu propria tuse. Pentru mine a fost limpede: trebuia sa ma tratez si am facut-o!

Zilele de marti

2008-11-04T01:21:00.000-08:00

Am in fata o zi de marti cu 8 ore de munca, cu o vizita medicala si o seara incerta...
M-am tot asteptat, intr-o vreme, ca in fiecare marti sa cada cerul pe mine, sa ma loveasca cine stie ce blestem sau sa traiesc cel mai ascuns cosmar al meu. Da...sunt de la tzara si am fost marcata de "cele trei ceasuri rele", cu atat mai mult cu cat intr-o perioada, scurta din fericire, in fiecare marti am trecut cel putin prin doua dintre ele. Imi amintesc ziua in care mi s-a rupt tocul de la pantof exact cand am coborat din autobuz in fata firmei unde urma sa dau un interviu, apoi, iesind din firma, desi am traversat pe trecerea de pietoni, am fost la un pas de botul unui tir, care, evitandu-ma, a intrat intr-un ford (fara victime) si in ameteala mea am uitat sa cumpar bilet la intoarcere (nici nu prea obisnuiam pe atunci) si m-a prins controlul. Si asta intr-o singura zi...de marti! Si da...am picat interviul.
Dupa acest sir de cesuri rele am gandit ca e mai intelept sa uit ca exista o zi de marti in saptamana. Pur si simplu...pentru o vreme saptamanile mele se compuneau din: luni, o alta zi, miercuri, joi, vineri, sambata, duminica. Insa joile incepusera sa ma termine nervos. In fiecare joi se gaseau cel putin 3 persoane care sa ma enerveze cumplit, 2-3 activitati care sa ma stoarca de energie si cel putin o intamplare neplacuta la care sa asist sau sa particip. Cineva mi-a spus candva: "Nu stii sa te relaxezi. Am impresia ca esti tot timpul in alerta...desi asta te ajuta, la un moment dat parca obosesti inainte de vreme...nu pot sa te laud sau sa te critic, nu stiu daca e bine sau e rau...". Despre el, tipul care nu poate fi catalogat, oarecum neutru si oarecum mereu...o sa vorbesc intr-o zi! Noi (pentru ca eram vreo doua :)) ii spuneam xTc.
Treptat am uitat sa mai numesc zilele...Si fara sa-mi dau seama totul s-a reglat. M-am calmat...si cand simteam ca ma cuprinde nebunia imi cumparam bilet la teatru, mergeam la un concert, vizitam o prietena. Deci da, ma...e o chestiune de mentalitate.
Si oricat de stupide ar parea cartile alea americane care iti vorbesc despre gandirea pozitiva sau despre puterea atractiei, trecand peste limbajul facil si peste redundanta si naivitatea exemplelor (e...da! am citit cateva. si?) ...e adevarat: undeva gandul tau intalneste un camp energetic nesfarsit, de unde se incarca si revine la tine plin de forta. Daca il trimiti nervos, se va intoarce inzecit mai nervos. Trimite-l calm si fara inclestare!
E trecut de 12 a.m....am in fata o zi de marti, inca 5 ore de stat in fata calculatorului...As putea sa ma ridic din cand in cand...sa fumez o tigara, sa beau un ceai...sa mai vorbesc cu "fetele" (ghilimele sunt pentru cei doi masculi din departament). Apoi o sa merg la doctor...tusesc ingrozitor. Daca nu eram atat de racita (cred ca raceala e) nici nu mi-as fi dat seama cat de atent si de iubitor poti fi. Oare de ce m-am trezit in creierul noptii si te-am intrebat ce zi e astazi? Visasem ceva si aveam musai nevoie sa stiu ce zi e...Nu-mi amintesc daca mi-ai raspuns. Parca...
Da...certitudinea m-a plictisit mai mereu! Nu mereu...mai mereu!